Cele mai mari temeri ale dealerilor de droguri

Miturile despre dealerii de droguri susțin că aceștia locuiesc în vile enorme și o ard prin cluburi de striptease și, în general, duc o viață plină de vicii și plăceri lumești. Dar realitatea arată foarte diferit: în 2021, sunt mari șanse ca un dealer de droguri să fie un copil de 12 ani dintr-o comunitate marginalizată, recrutat de vreun gangster.

Un raport din 2019 a descoperit că traficul european de droguri valorează cel puțin treizeci de miliarde de euro pe an, iar un studiu din 2017 a estimat traficul de droguri din America la aproape 150 de miliarde de dolari pe an. Evident că sumele astea înseamnă și o viață stresantă, așa că am vorbit cu dealeri de droguri din toată lumea ca să văd care sunt cele mai mari griji ale lor.

Grija numărul unu e poliția, evident. A doua grijă sunt înscenările. A treia: posibilitatea să vândă marfă impură sau proastă care să distrugă sănătatea cuiva.

Ești singuratic când ești dealer. Mereu stai cu frica în sân să nu fii jefuit, deși, în timp, înveți să fii precaut și să gestionezi chestia asta. Un prieten a fost înjunghiat de 112 ori de cel mai bun prieten al lui, care l-a și dezmembrat apoi. Eu era să fiu înjunghiat și eu de vreo două ori. Lucrurile astea te bântuie și eu am ajuns să iau benzodiazepine la greu ca să-mi controlez anxietatea. Am ajuns să rănesc multe persoane apropiate, așa că luam între zece și doisprezece miligrame de Xanax pe zi. Am început să iau și multă ketamină.

Am pierdut totul din cauza petrecerilor și a consumului de ketamină – de atunci am avut două operații la vezică. Acum am afacerea mea și sunt în recuperare. Când bate cineva la ușă, mă tem mereu să nu fie poliția și mă cac pe mine atunci când conduc și am poliția în spate.

Vindeam acid pe Snapchat, apoi am început să cumpăr Xanax de pe darkweb. În scurt timp, am ajuns să vând cinci sute de pastile pe săptămână și aș fi putut vinde mai multe, dar mi-a fost frică. La un moment dat, ajungeau la închisoare trei dealeri pe săptămână dintre cei care luau Xanax de la mine. Am început să mă simt oribil. Apoi, o fată a vrut zece pastile, apoi, după o săptămână, a cerut o sută, apoi încă o sută în săptămâna următoare. Era iubita unui prieten, așa că știam că nu le împărțea cu nimeni. Am mai vândut și heroină și îmi era mereu teamă ca oamenii care cumpărau de la mine să nu facă supradoză.

Sunt o persoană empatică și mă durea să văd ce efecte negative avea jobul meu asupra altora – chiar dacă raționalizam și mă gândeam că dacă n-ar cumpăra ei, ar cumpăra alții și că măcar le vând marfă bună. Frica asta constantă m-a făcut și pe mine să consum. Până la urmă am ajuns la închisoare și m-am oprit, dar simt puternic tentația să mă apuc din nou.

Cea mai mare grijă a mea e competiția din partea prietenilor. Locuiesc într-un oraș mic și aveam clienți mai mult elevi. Când prietenii mei au văzut că o duc bine, au început și ei să vândă. Mi-a fost greu să văd asta, pentru că nu voiam să mă cert cu ei, dar piața era foarte mică și mă simțeam amenințat. Din fericire, le-am explicat situația și i-am ajutat să-și găsească clienți în alte părți.

Îmi e frică și să nu mi se facă înscenări, să nu fiu jefuit. Dar na, sunt mereu drăguț cu clienții mei și probabil că riscurile sunt mici. Și, evident, îmi e frică să nu ajung la închisoare.

Cea mai mare grijă a mea au fost mereu alți dealeri și clienții-problemă. Îmi era teamă să nu fiu jefuit, să nu îmi fure alți dealeri clienții și să-mi scadă venitul. În majoritatea timpului lucram pe credit, gen primeam marfa și trebuia să dau banii mai târziu, iar chestia asta îmi stătea deasupra capului ca sabia lui Damocles.

Așa am ajuns să am datorii fictive, în capul meu. Oricât vindeam, mereu eram stresat că n-o să pot vinde tot. Am ajuns să fiu trădat, după care am fost răpit și torturat de organizația pentru care lucram. Am supraviețuit doar pentru că poliția a făcut un raid chiar în locul unde eram ținut ostatic. Așa am ieșit din industrie, dar am rămas cu traume mari.

Vând ciuperci și acid și îmi fac griji în legătură cu reacțiile oamenilor – sunt niște substanțe psihedelice puternice și nu e de joacă cu ele. Nu vând ciupercile astea doar ca să fac bani, cred că le și aduc oamenilor multe beneficii. 

Când vrea să cumpere de la mine cineva nou, îl întreb dacă a mai luat, îi dau sfaturi. Dacă ia pentru prima oară, nu îl trimit la altcineva, dar îi fac un training. Și în niciun caz n-o să-i vând vreodată ciuperci unui adolescent de 16 ani care vrea să le ia la banchetul școlii!

Cel mai mult îmi făceam griji de calitatea produsului. Sunt din Australia și totul e mai scump aici, pentru că toate drogurile standard nu se produc aici. Totul e importat. Pentru că suntem pe o insulă, e mult mai greu să introduci substanțe ilegale.

Din cauza prețurilor mari, mereu a fost o prioritate pentru mine să știu calitatea produsului și cât de sigur e pentru consum. Uneori le testam eu, alteori le dădeam prietenilor, alteori foloseam kituri de testare. Dacă scade calitatea produsului, atunci scade și numărul clienților, iar treaba asta îți dă un stres constant.