Filmele astea de la singurul festival pe mediu din România îți arată cât de ușor distrugem lumea

Săptămâna asta începe Pelicam, festival internațional despre mediu și oameni ajuns la a șaptea ediție. Auzisem multe lucruri bune despre Pelicam în anii trecuți, iar anul ăsta m-am hotărât să dau o fugă până la Tulcea și să fac o cură de documentare. Recunosc că sunt entuziasmată, mai ales că în ultima vreme am fost destul de indiferentă față de problemele de mediu. Nu că nu m-ar preocupa, doar că uneori prefer să mi le scot din cap, e felul meu de a le băga sub preș. Și tocmai de aia sper că oamenii și documentarele de la Pelicam să mă scuture puțin și să-mi ofere mai multe perspective. Și chiar niște soluții.

Iată patru recomandări de filme pe care să le savurezi între porțiile de pește și pahare de vin.

Nancy nu își dorea altceva decât să navigheze, să străbată lumea în lung și-n lat peste mări și oceane. La fel și Bob Griffin. Cei doi se întâlnesc, renunță la joburi și pleacă împreună să-și îndeplinească visul, alături de fiul lui Nancy. Arhiva lor de film și fotografii te transpune direct în povestea lor de călătorie și te contaminează cu energie și dor de ducă. Pe fundalul poveștilor din trecutul lui Nancy, ajunsă acum la 79 de ani, mergi în locuri pe care nu le vei explora probabil niciodată; de exemplu, insula Vahanga din Oceanul Pacific, locul în care au naufragiat la începutul călătoriei.

Au trăit aici timp de două luni în care s-au hrănit cu pește și nuci de cocos, au muncit pentru a salva motorul și echipamentul din barca care se scufunda sub ochii lor. Mai târziu, au construit singuri o nouă barcă, după modelul celei vechi, la bordul căreia au navigat în jurul Antarcticii, intrând în Guinness Book.

Au aflat asta când Bob a ales la nimereală să cumpere Cartea Recordurilor dintr-o țară unde tocmai poposiseră. Acesta este doar începutul poveștii, iar documentarul este plin de întâmplări suprarealiste care se împletesc firesc, genul care te fac să zici „hai, frate, n-are cum”. Chestia asta, plus lejeritatea cu care se plimbă pe întreg globul, înfruntând pericole de parcă ar avea puteri supranaturale, te fac să uiți că povestea e reală și nu ficțiune.

Lacul Prespa din Macedonia este unul dintre cele mai vechi lacuri cu apă dulce din lume, asigurând un mediu prietenos pentru mai mult de 2000 de specii de plante și animale, multe dintre ele fiind specifice acestui ecosistem. Pe vremuri, locul era așa cum ni-l imaginăm – un paradis. Dar lucrurile nu au cum să nu se complice atunci când intervin nevoile primare ale oamenilor. Turismul era o resursă importantă pentru economia locului, dar acesta a scăzut treptat până la dispariția completă, iar oamenilor nu le-a mai rămas altă soluție decât să exploateze la maximum resursele rămase, una dintre ele fiind cultivarea merilor.

De aici lucrurile se înrăutățesc, începe un lung lanț al slăbiciunilor, în care ecosistemul este dat peste cap, iar peștii și pescarii sunt cei care au cel mai mult de suferit. În mijlocul poveștii apar doi supereroi, Frosina și Zoran, care deslușesc misterul și găsesc soluția, transformând povestea într-una cu happy-end, chestie mai rar întâlnită în cazul documentarelor despre mediu.

După ultima erupție a vulcanului Pico do Fogo, nu au mai rămas decât niște dovezi firave ale existenței satelor din Chã das Caldeiras. Camera însoțește câțiva locuitori ai zonei, astfel încât poți face un tur virtual prin ochii lor, în locurile unde acum nu a mai rămas nimic în afară de întinderi mari întunecate de lavă, din care scot ici-colo mici rămășițe colorate ale locuințelor trecute. În contrast cu tablourile desprinse dintr-o lume apocaliptică, îi poți vedea pe cei care au decis să rămână aici, dansând și cântând. Discursul lor este unul de acceptare și integrare a evenimentelor trecute, lăsând totul în mâna unor forțe mai puternice: „În fiecare dimineață, când ies pe ușă, el este cel pe care îl văd. El este primul care îmi spune bună dimineața. El este tatăl. Chiar dacă ne distruge încet, el nu ne omoară”.

Războiul congolez, considerat cel mai sângeros din a doua jumătate a secolului XX, a lăsat în urmă 7 milioane de morți de-a lungul a 20 de ani. Regizorul de teatru Milo Rau strânge la un loc victime ale războiului, agresori, avocați, activiști în drepturile omului, politicieni, economiști și filosofi, pentru a pune în scenă un proces ce nu a avut loc niciodată. Miza este una ambițioasă: a da o șansă și o voce tuturor celor implicați în conflict, mai ales victimelor, și de a aduce această discuție în Berlin. Întrebările cele mai importante la care își propune să răspundă proiectul lui Milo Rau sunt: „Ce e declanșat acest război?” și „Cine îl întreține?” Chiar dacă Războiul din Congo este explicat la suprafață prin argumente de ordin etnic, adevăratul motiv pentru menținerea lui este abundența de minereuri esențiale pentru producția high-tech. În cele 14 ore de discuții puse în scenă, se investighează aportul corporațiilor, băncilor, guvernelor, ONG-urilor și a multor alte instituții, care până acum nu și-au asumat responsabilitatea, aduse aici față în față cu victimele.

Congo Tribunal mi-a redat un pic speranța că arta politică poate face dreptate, chiar și la nivel simbolic, acolo unde instituțiile statului nu se implică.

Pe lângă promisiunea unei selecții de filme super tari, la Pelicam 2018 sunt invitați mai mulți regizori cu care vei putea sta de vorbă după proiecții sau la o dușcă de țuică. Eu, una, am multe întrebări.