Terapeuta nu mi-a luat în serios problemele doar pentru că-s grasă

Am mâncat prima oară compulsiv când aveam zece ani. Mi-am folosit banii de buzunar ca să-mi cumpăr o pungă mare de chipsuri, o cutie de prăjituri și patru croissante. Am stat pe o bancă într-un parc gol și am mâncat tot. Mereu am fost grasă, dar cum am început să mănânc compulsiv m-am umflat. La 12 ani am fost internată la o clinică să slăbesc fiindcă familia nu știa ce să mai facă cu mine. Când am întrebat-o pe dieteticiana de la clinică despre mâncatul compulsiv și i-am vorbit despre relația mea dificilă cu mâncarea mi-a zis că „Odată ce pierzi greutatea, problema se va rezolva de la sine”.

În cele șapte luni la clinică am slăbit toate kilogramele, dar odată ajunsă acasă m-am întors la obiceiurile vechi. Acum știu că să slăbești nu rezolvă în mod magic problemele unei tulburări de alimentație. Mi-aș fi dorit ca și specialiștii care m-au tratat să fi știut asta. 

Serialele și documentarele prezintă adesea suferinzii de tulburări de alimentație ca stereotip: tânăr/ă, alb/ă și foarte slab/ă. Ca persoană grasă, am întâlnit mai mulții doctori și alți specialiști care nu mi-au luat în serios tulburarea de alimentație când am cerut ajutor.

Când ești gras/ă, primești adesea comentarii depreciative și sfaturi inutile, cum ar fi: „Mănâncă mai puțin și fă mai multă mișcare”. Dar pentru oamenii cu o tulburare de alimentație, indiferent de greutate, nu e nimic ușor când vine vorba despre mâncat. Iar abordarea simplistă nu este numai enervantă, ci și dăunătoare. Am vorbit cu alte trei persoane despre cât de dificil este să primești ajutor pentru o tulburare de alimentație atunci când ești gras/ă.

Merg la terapie pentru tulburarea de alimentație de aproape trei luni. Mi-a luat mult timp să o iau în serios. Mi-am spus mereu să nu mă mai plâng, că era vina mea că sunt grasă și am o relație așa de dificilă cu mâncarea. Sunt foarte mulțumită că am mers în sfârșit la terapie.

Dar încă sunt obstacole de trecut. Personal, sunt foarte pe pozitivitate corporală: încerc să-mi accept corpul așa cum este și să renunț la ideea că trebuie să slăbesc orice ar fi. Dar doctorii spun chestii de genul: „Imediat cum te oprești din mâncat compulsiv, vei începe să slăbești”. E greu pentru mine să aud asta, fiindcă nu vreau să am speranțe deșarte și, cel mai important, vreau să nu mai fiu atât de obsedată de slăbit. Tot ce face este să-mi declanșeze gânduri nesănătoase care sunt de fapt asociate cu tulburarea mea de alimentație.

Nu realizează că toată viața mea am încercat să fiu cât mai slabă - cum li se întâmplă și oamenilor care sunt în recuperare fiindcă de fapt sunt prea slabi. Ani de zile mi-am restricționat alimentația și am trecut prin perioade când abia mă hrăneam, deși nu ți-ai fi putut da seama de asta uitându-te la mine.

Oamenii cred că numai slabii au nevoie de îngrijire de calitate. Până și cabinetele de terapie sunt făcute pentru ei: scaunele sunt prea înguste pentru cei grași și au brațe. A trebuit chiar să completez un chestionar în care eram întrebată dacă mă simt grasă. M-am gândit: „Sunt”, să fii grasă nu este un sentiment.

În adolescență am trecut prin cicluri de alimentație restrictivă, exerciții fizice excesive și mâncat compulsiv. Odată ce am început terapia la o clinică specializată în tulburări de alimentație, în urmă cu câțiva ani, m-au diagnosticat cu tulburare de alimentație compulsivă. Asta nu mi s-a potrivit, fiindcă nu doar mâncam compulsiv, erau momente când nu o făceam deloc.

Când m-am despărțit de partenerul meu și am slăbit foarte mult, doctorii au crezut că ar putea fi altceva la mijloc. Asta a dus la diagnosticul de anorexie atipică, ceea ce înseamnă că ai toate caracteristicile anorexiei, mai puțin subponderabilitatea. Comportamentele mele distructive și nesănătoase, cum ar fi că-mi restricționam alimentația și făceam sport excesiv, s-au nimerit să fie fix lucrurile care sunt recomandate oamenilor grași. 

Nu am fost niciodată întrebată de niciunul dintre terapeuții mei cum se simțea asta. Șase luni mai târziu am început terapia individuală. Din fericire m-am înțeles bine cu terapeuta.

Dar tot mai erau provocări. Mă puneau să mă urc pe cântar o dată pe săptămână, ca parte din program. Ideea era să dezvolt o atitudine mai neutră față de numărul afișat pe cântar, dar nu a făcut decât să-mi declanșeze gânduri nesănătoase legate de diete. Am spus de mai multe ori că nu vreau să mă urc pe cântar, fiindcă efectul avut asupra mea era atât de sever încât îmi împiedica recuperarea. Mi-au spus că regulile erau așa cu un motiv. 

Asta m-a făcut să renunț la terapie mai devreme. Dar am și simțit că mi-am revenit din tulburarea de alimentație. Când am plecat, echipa de terapeuți mi-au spus că erau îngrijorați pentru sănătatea mea, fiindcă mă îngrășasem. Dar pentru mine avea sens: pentru prima oară după mulți ani am început să mănânc normal. 

În timpul uneia dintre ultimele noastre ședințe, terapeuta mea a început brusc să vorbească despre riscurile obezității asupra sănătății, chiar dacă știa cât de rău îmi făcea asta. Am fost atât de supărată, sentimentele de siguranță și fericire față de recuperarea mea s-au dus pe apa sâmbetei. Asta se întâmplă când specialiștii folosesc o metodă universală dedicată oamenilor slabi.

Familia mea s-a mutat din Paris în Olanda când aveam nouă ani. Atunci am început să am probleme cu mâncarea și modul în care îmi percepeam corpul și pe mine. Probabil că a avut de-a face cu controlul, fiindcă nu simțeam că mă integrez la noua mea școală.

În adolescență îmi foloseam în secret banii de buzunar ca să cumpăr mâncare, mai mult dulciuri, pe care să le mănânc pe furiș. Când am ajuns la pubertate, am trecut prin perioade când abia mai mâncam, dar nu am reușit să mă țin de asta. Așa că, atunci când aveam 20 de ani, am început să folosesc droguri și laxative ca să-mi suprim apetitul. Nu-mi plăcea să mănânc în fața altor oameni, așa că nu prea mâncam când ieșeam la cină cu prietenii și apoi mă îndopam cum ajungeam acasă. Greutatea mea a fluctuat incredibil și am vrut mereu să fiu mai slabă. Era distructiv.

La 20 de ani am început terapia fiindcă mă simțeam deprimată. Am abordat relația mea cu mâncarea cu terapeuta. Am crezut că aș putea avea o tulburare de alimentație. Terapeuta m-a întrebat cât de mult mâncam atunci când o făceam compulsiv. Nu credea că erau îndeajuns cantitățile ca să fiu diagnosticată cu o tulburare de alimentație și să primesc tratament. 

Nici alți terapeuți nu m-au ascultat. Un psiholog de la facultate mi-a spus că, la vârsta mea, ar trebui să mă axez pe fitness și că, dacă merg la sală, voi fi bine.

Pare că problema trebuie să fie reflectată de forma corpului, iar mulți oameni nu-mi iau în serios problemele fiindcă nu sunt foarte grasă sau foarte slabă.

Momentan sunt în tratament pentru burnout și o experiență traumatizantă, dar tot nu primesc ajutor pentru problemele cu mâncarea. Tot ce e în interiorul meu urlă că trebuie să fie adresat, fiindcă nu pot să îl gestionez singură. 

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.