Fotografii cu şerifii americani în acţiune

În septembrie, am publicat în numărul nostru intitulat True Crim​e câteva fotografii din noua carte a lui Brian Fi​nke, US Marshals (Şerifii americani). Aseară s-a deschis o expoziţie foto care cuprindea şi pozele respective la ClampArt, o galerie de artă din Manhattan care promovează noile stiluri foto. În seara asta îţi poţi cumpăra un exemplar al cărţii lui Finke cu tot cu autograf de la librăria powerHouse din Brooklyn.

În ziua de azi sunt publicate o grămadă de albume de fotodocumentare, dar ăsta chiar merită atenţia ta: Finke s-a alăturat subiecţilor lui în timpul operaţiunilor pe care aceştia le desfăşurau, iar naraţiunea care a rezultat de aici e aproape ca un film de acţiune. Şi, în plus, ce poate fi mai palpitant decât o imagine cu o tipă înarmată şi agresivă în cabina unui avion? Am avut de curând o discuţie cu Finke despre cum a pus el cap la cap lucrarea sa.

VICE: Să înţeleg că în proiect s-a implicat şi un amic de-al tău din copilărie care a ajuns şerif aviatic?
​Brian Finke: Da, e un amic din liceu care apoi a ajuns şerif în Houston. Cântam într-o trupă în care era şi cumnatul lui. El e bărbatul de pe coperta principală şi tot el este cel pe care l-am intervievat pentru carte. M-am dus la biroul lui din Houston şi am primit permisiunea să scriu o carte despre el. Cred că au fost aşa deschişi în relaţia cu presa datorită atenţiei de care putea să se bucure munca mea. Pe lângă asta, cartea mea va fi lansată la împlinirea a 125 de ani de la înfiinţarea United States Marshal Service (agenţia federală pentru care lucrează şerifii americani).

Aparent, calitatea tehnică a lucrărilor tale este importantă pentru tine. Sunt pe film sau digitale?
​Ăsta a fost un proiect de tranziţie. Am început pe film dar, cu timpul, am trecut pe digital.

A fost greu să le combini?
​Nu. Mi-am decupat toate lucrările în aşa fel încât să fie pătrate. Mi se pare că asta le conferă o anumită formalitate. Pe lângă asta, folosesc un bliţ care te face să te întrebi dacă scena pe care am fotografiat-o e reală sau a fost regizată. Mi se pare interesant să mă joc cu spontaneitatea aparentă a fotoreportajului: fac poze care par mai formale şi mai bine structurate decât imaginile care se folosesc de obicei în documentare. Îmi place ca pozele mele să ridice un semn de întrebare asupra realităţii.

Ai numi proiectul tău un fotodocumentar?
​Îmi place să cred că sunt fotojurnalist. Îmi place să continui tradiţia asta, dar uneori se întâmplă să regizez o scenă, alteori o surprind pur şi simplu. Corectez culorile şi fac schimbări minime, dar nu mut niciodată pixeli.

În opinia ta, spui adevărul despre subiecţii tăi sau ei sunt doar personaje care reprezintă o idee pe care tu încerci s-o transmiţi?
​Când aleg să recreez o scenă, o fac pentru că am văzut-o când se întâmpla cu adevărat. Nu am cerut niciunuia dintre subiecţi să facă ceva ce n-ar face în mod obişnuit, dar uneori durează până obţin imaginea pe care o vreau. Însă, mereu încerc să rămân fidel scenei iniţiale şi subiectului.

Foarte multe dintre lucrurile pe care sunt interesat să le fotografiez ţin de jurnalism, dacă ne referim la tematică, dar prefer să le pun într-o lumină diferită faţă de cea consacrată de fotojurnalismul clasic.

De când am terminat seria asta, am primit multe cereri pentru o serie nouă care să se concentreze pe subiecte legate de arme. Cei de la revista WIRED m-au trimis să-l fotografiez pe J​ohn McAfee. La trei zile după ce m-am întors la New York, McAfee era urmărit de poliţie pentru uciderea vecinului său din Belize.

Îmi plac foarte mult fotografi precum Eugene Richards, Eugene Smith şi Gilles Peress. Agenţia Magnum Photos mi-a inspirat pasiunea pentru fotografie. Îmi place genul ăla de tematică, dar, cum ziceam, prefer să o abordez într-un mod mai puţin tradiţional.

În unele cazuri ai mers cu şerifii în misiuni reale. Indivizii pe care îi cercetau au fost de acord să fie fotografiaţi?
​Nu aş expune niciodată faţa vreunuia dintre ei. Proiectul meu îi vizează pe şerifi. Aşa că am păstrat anonimitatea martorilor prezenţi sau a persoanelor arestate. Desigur am văzut dedesubturile fiecărui caz la care am participat.

Povesteşte-mi o întâmplare neobişnuită din timpul documentării.
​Eram cu şerifii şi urmau să aresteze o femeie acuzată de trafic de carne vie. Eram undeva la nord de Los Angeles. Ne-am dus într-un complex rezidenţial şi şerifii urmau să prindă în flagrant o prostituată. Tipa purta un top verde fosforescent şi pantofi cu toc, iar în încăpere se mai afla şi o masă pentru masaj şi tot felul de chestii. Şerifii tind să aibă un simţ al umorului destul de acid. Cred că slujba lor ar fi destul de sumbră dacă n-ar trata-o şi cu umor din când în când. O ofiţeră a trebuit să se dea drept client şi apoi să se întindă pe masă pentru masaj. Colegii ei râdeau de cât de scârbos e locul. După asta au rugat-o să o supravegheze pe prostituată cât timp îşi schimba hainele, pentru că ea era singura femeie din echipă. După ce a terminat, a venit la noi şi ne-a anunţat că e prima dată când vede o prostituată goală.

Te-au rugat vreodată să participi activ la vreun caz?
​Eu şi asistentul meu nu influenţăm niciodată ceea ce se petrece, noi stăm mereu pe bancheta din spate. Când şerifii se duc şi iau cu asalt vreo locuinţă, noi suntem chiar în urma lor. Îmi place ceea ce fac, sunt mereu situaţii noi şi chestii noi. Uneori se întâmplă să fie prea mult, poate să devină şocant. Dar e absolut fascinant să captezi instantanee din tot felul de lumi.

Cum împaci proiectele tale personale cu cele comerciale sau cu munca ta jurnalistică?
​Când eram proaspăt absolvent, mă duceam pe la reviste şi făceam propuneri de proiecte. Acum nu mai trebuie să stau după alţii ca să mă susţină sau să-mi sponsorizeze proiectele. Pur şi simplu mă duc şi le fac.

Un proiect duce către altul. De exemplu, odată am făcut un proiect despre însoţitoarele de zbor şi imediat după aia am ajuns să fac o campanie pentru Delta Air Lines. După ce am făcut nişte lucrări legate de sport, am început să primesc comisioane publicitare de la Nike şi de la alte branduri sportive. Pentru mine e ideal când proiectele se suprapun aşa.

Se întâmplă ca proiectele tale să devină din ce în ce mai „grele" pe măsură ce avansezi? Te confrunţi cu subiecte din ce în ce mai dure şi mai violente?
​Când mă duc să fac un proiect, trebuie să îmi placă cu adevărat şi să fiu interesat în mod real de el. Am un interes real faţă de multe subiecte. Cum ziceam, un proiect duce către altul. Următorul meu proiect este despre modelele care apar în videoclipurile melodiilor hip-hop şi despre cum sunt produse videoclipurile respective. Mereu mă duc în substratul subiectelor.

Mai multe poze de-ale lui Brian Finke găsiţi pe site​-ul lui. Puteţi să îi cumpăraţi cartea de aici.

Urmăriţi-l pe Matthew Leifheit pe Tw​itter.

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre poliţişti:
​Ce muzică ascultă ​Poliţia ​Română? ​Cum m-a prins ​poliţia la târfe ​Genoflexiuni cu prietenii m​ei de la Poliţie