Cum a fost în Piața Victoriei la o săptămână după violențele de la protestul diasporei

În piață sunt garduri, jandarmi și oameni nemulțumiți. Au venit să comemoreze protestul diasporei, unde jandarmii au bătut, gazat și bruscat jurnaliști, copii, bătrâni, turiști israelieni și huligani care aruncau cu cocktailuri molotov.

Sunt câteva sute de oameni. Unii stau în fund pe asfaltul încins și povestesc despre gaz lacrimogen, bătăi și democrație. Alții stau retrași, se sprijină de biciclete și privesc încruntat spre jandarmii din spatele gardului. Oameni cu răni de la protestul de pe 10 stau cu pansamente și ghipsuri la vedere și se plimbă prin mulțime.

Ion Stoica are un pansament gros pe tibie, care acoperă rana provocată de jandarmi la protestul diasporei. Nu poate sta mult în picioare din cauza asta. Nu se aștepta să pătească așa ceva. Stătea cu niște prieteni pe care i-a convins să vină cu el. „Hai la manifestație, că e frumos, că se scandează, că nu e cu violență”, i-a îndemnat el. Stătea în piață, de-abia își mai făcea loc printre oameni și a auzit o bufnitură. A crezut că e o petardă sau „d-alea ca pe stadion”, dar când nu mai putea să respire și-a dat seama că se dă cu gaz lacrimogen. A fugit spre Muzeul Antipa și s-a ascuns înăuntru.

După două ore, a auzit iar „împușcături” dinspre Bulevardul Ion Mihalache. „A ieșit o fată să vadă ce se întâmplă și a lovit-o un proiectil în cap. A căzut pe jos plină de sânge și m-am dus să o ridic, dar atunci am fost și eu lovit în picior”, povestește el aproape ca un veteran întors de pe front care n-a reușit să-și salveze camarazii. La câteva minute după ce a fost rănit, a început să simtă durerea. A venit un echipaj SMURD și l-a pansat. Trei zile mai târziu a ajuns la spital, unde i-au dezinfectat rana și i-au dat diagnosticul: „agresiuni cu autor necunoscut, arsură grad 2”. Hârtia de diagnostic e umplută și cu nume de medicamente prescrise.

„E josnic felul în care s-au comportat cu noi, dar nu mi-e frică. Dacă îmi era frică nu mai veneam acum”, îmi zice Ion. E dezamăgit și speriat din cauza rănii. „Dumnezeu mi-a dat două picioare. Acuma unul e lovit, dar sper să fie bine.”

Nici Irmei nu îi e frică. Participă la toate protestele de când se știe. „Amendată am mai fost, vânătă am mai fost. N-au ce să îmi facă”, îmi spune ea. Are 61 de ani și, mai nou, un ghips pe care scrie „fără penali”. A fost rănită tot pe 10. După miezul nopții, stătea pe platformă și făcea live, când un jandarm a venit și a bruscat-o ca să o dea jos. A tras-o atât de tare de mână, încât i-a rupt-o. Se uită dezamăgită la braț și tace pentru câteva secunde. „Eu când vreau ceva, nu mă mai oprește nimic”, zice mândră și apoi se rătăcește în mulțime și începe iar să scandeze.

Băieții de la ARMA se duc în mijlocul mulțimii cu o boxă și microfoane. Scandările oamenilor sunt întrerupte de beat și de rapul cu mesaj anti-PSD. Majoritatea știu versurile și cântă în cor „muie PSD”. După ce se termină piesa, un tip ia microfonul și începe să le explice oamenilor că nu e de ajuns să prostesteze doar o zi. „Trebuie să rămânem în stradă o săptămână”. După hip-hop și dat din cap, oamenii ascultă imnul național. Cumva se simte ca și cum s-a mai trecut prin asta, dar acum sunt elemente noi adăugate. Era de așteptat, după un an și ceva de seri de proteste.

Un tip de la #Rezistența începe să coordoneze oamenii pentru flashmob-ul „Democrația moare în gaze și bastoane”. „Stați cu brațele întinse, cum făceați la școală”, le strigă încurajator. Cei mai mulți poartă măști și vor să reprezinte victimele „asaltului din 10 august”. Reușesc să rămână câteva minute tăcuți, după care tăcerea e întreruptă de protestatarii care încep să bată din palme și să strige „cât de javră poți să fii să gazezi niște copii”.

Artistul și supraviețuitorul Colectiv Băncilă Mihai se pune în fața jandarmilor și ridică mâinile. „Vă mulțumesc pentru ce-ați făcut”, afirmă ironic și disprețuitor. „Nu am afinitate cu galeriile, nu mă uit la fotbal, nu eram huligan și mi-am luat trei fucking gaze în față”, reproșează el. Un băiat blond, cu glugă, îl bate pe umăr și îi zice părintește: „lasă-i, frate, în pace, că nu ai cu cine vorbi”.

Pe 10 august era la protest și stătea departe de grupurile agresive. Un jandarm a venit la el și l-a întrebat de ce vorbește cu bandana pe față. „Fair enough, mi-am dat-o jos și atunci mi-a dat de trei ori cu gaze fix în față”, strigă nervos. „De trei fucking ori, frate”, repetă tare și silabisit. A vrut să afle de la agresori de ce au făcut așa ceva, dar n-a reușit. „Vreau să se uite în ochii mei și să îmi explice”. Mulți, printre care și el, nu au renunțat. Își luau gaze lacrimogene în față, se îndepărtau, vomitau și reveneau să protesteze. „Nu mi-e frică. Never fucking niciodată. Mă simt mai unit ca niciodată cu oamenii din piață”, conchide el.

La finalul protestului, un om în vârstă se duce la forțele de ordine și începe să le pună întrebări. Vorbește câteva minute cu un tip cu uniformă pentru „Dialog”, așa că bătrânul insistă să poarte o conversație. Jandarmul se enervează, îl acuză pe om că îl provoacă și se îndepărtează de gard. „Domnule dialog, de ce fugiți? Ia uite, mă, a fugit dialogu’”.

Protestul din 17 august a fost unul ca multele altele din ultimul an și jumătate, doar că acum a fost sub amintirea unor scene mai dure ca niciodată, cel puțin mai dure decât orice a fost în anii 2000. Oamenii pleacă acasă pe rând, în grupuri mari. Vorbesc despre democrație, occident și efecte secundare ale gazelor lacrimogene.