Tragedia Alexandrei din Caracal este drama tuturor femeilor abuzate din România

Mă simt neputincioasă în fața faptului că drama Alexandrei, adolescenta răpită, violată și carbonizată, în Caracal, este realitatea fiecărei femei abuzate din România.

Vineri mi-au tremurat dinții, mâinile și genunchii cât am citit, ore bune, știri despre crimă, despre cum nu a putut nimeni să o salveze. M-au lovit frici, anxietăți și frustrări provenite din amintiri care ar fi putut să mă aducă în aceeași situație. Sunt răni acoperite prin multă terapie, dar care încă dor.

Am locuit 29 de ani în România, în Olt și în București și mi s-a întâmplat prea des să fiu hărțuită verbal sau fizic, urmărită și atinsă de necunoscuți. Să fiu nevoită să lovesc și să fug. De fiecare dată, autoritățile m-au umilit, în loc să aplice legea.

În 2000, aveam 11 ani și traversam strada în fața școlii, în mijlocul unui grup răsfirat de elevi, când am simțit o palmă pe fesă, hotărâtă și dureroasă. Am tresărit, iar înainte să întorc capul, am auzit în șoaptă: „Da-ți-aș chiloțeii jos”. Era un bărbat de vreo 40-50 de ani care imediat a grăbit pasul, dar care s-a întors de mai multe ori să se uite la mine. Nu am spus nimic nimănui, pentru că nu înțelegeam ce s-a întâmplat și îmi lipsea vocabularul. Părinții nu-mi explicaseră niciodată ce e o agresiune sexuală, cum s-o recunosc sau că nu sunt de vină pentru ea. În România, educația sexuală a fost mereu tabu, „ca să nu răpim inocența copiilor”.

La 19 de ani m-a urmărit un tip până la apartamentul în care locuiam și m-a strivit cu corpul lui de ușă, când băgam cheia în butuc. Trăgea aer adânc pe nas, îmi pipăia sânii și se împingea cu pelvisul în mine. „Deschide, fă, ușa aia mai repede, să vezi ce-ți fac” se răstea și căuta cheia cu o mână. Eram incapabilă să țip sau să gândesc, când iubitul colegei mele de apartament a deschis ușa, iar agresorul a luat-o la fugă pe scări. Până mi-am tras respirația să-i spun că era vorba de o tentativă de viol, individul dispăruse și eu nu-i văzusem fața.

N-am depus plângere. Nu-mi vorbise nimeni, niciodată, despre viol. Făcusem un curs de-un semestru de educație sexuală la liceu, dar profesoara nu ne-a zis de abuz sexual. Nu știam să-l recunosc în multiplele lui forme, să înțeleg că nu e provocat, că supraviețuitorul nu e niciodată vinovat și că terapia ajută să faci față traumei. Ce știam era din știri, din filme și din bancuri și părea mult mai grav decât ce trăisem eu. Mereu existau victime și niciodată supraviețuitoare. Iar eu nu voiam să fiu o victimă.

Cinci ani mai târziu, într-o dimineață la nouă, lângă facultatea de Drept din București, un bărbat pe la 60 de ani mi-a ținut calea și m-a analizat din cap până în picioare în timp ce-și mușca buzele. Am trecut mai departe, dar când m-am oprit la semafor, un braț mi-a apucat un sân pe la spate, iar celălalt s-a dus între picioare. I-am dat impulsiv un cot în ficat, am fugit printre mașini, am ajuns acasă și am sunat la 112.

Am descris individul poliției cu lux de amănunte și-am întrebat dacă poate veni cineva să îmi ia o declarație, pentru că mi-era frică să ies pe stradă. „Domnișoară, noi ce să facem acum? E dus, nu-l mai găsim. Aveți și dumneavoastră mai multă grijă”, mi-a zis polițistul.

Mi s-a pus un nod în gât și n-am putut să-i spun că nu din lipsa grijii am fost agresată. Ci pentru că, de mici, bărbații sunt învățați să nu ia femeile în serios, să le trateze ca pe obiecte de etalat puterea. Și să nu le pese de bunăstarea lor suficient cât să fie indignați că în centrul Capitalei, în lumina zilei, o femeie este agresată sexual de un individ care scapă nepedepsit și care va continua să facă asta și altor femei.

Acum trei ani, după deschiderea unui festival de dans contemporan la care lucram, am chemat un taxi printr-o aplicație mobilă, în jur de unu noaptea. Când n-am recunoscut traseul pe care a luat-o și-am chestionat asta, șoferul mi-a zis că sunt frumoasă și n-ar trebui să mă preocup. Când i-am cerut să o ia pe unde doresc, a blocat ușile. Se întorcea în mers să-mi facă poze cu telefonul și-mi spunea fanteziile lui sexuale cu mine. A întins mâna să mă pipăie pe picior. Apoi să-mi smulgă telefonul, în timp ce sunam la 112. Am apucat să spun că mă simt în pericol, când mașina a oprit în fața blocului meu, ușile au fost deblocate, iar eu am luat-o la goană. Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat cu apelul la 112, ci doar bucuria că scăpasem vie.

A doua zi m-am dus să depun plângere. Aveam numele șoferului și numărul de înmatriculare, dar polițistul cu care vorbeam ba îmi zicea că nu e domeniul lui și nu știe cum să încadreze plângerea, așa că n-o va face, ba mă întreba: „Și ce vreți să facă Poliția acum?”. După două ore de insistențe, în care am sunat un amic avocat să-mi spună legea sub care se încadrează o tentativă de viol și răpire, mi-a recomandat să cheme o colegă să mă calmeze, că pierd timpul polițiștilor și pot lua amendă pentru asta. După ce a fost de acord să îmi înregistreze plângerea, a urmat alt show, în care eu voiam să-mi scriu singură declarația și polițistul voia să mi-o dicteze, de parcă fusese el în taxi cu mine.

Am depus plângere și împotriva polițistului care a refuzat să coopereze, la Parchet. Au trecut trei ani și habar n-am ce s-a întâmplat cu ea, n-am mai avut puterea și resursele să lupt. Când am citit ce replici au dat polițiștii părinților Alexandrei, m-am simțit catapultată în momentul ăla de neputință, umilire și furie în fața polițistului care m-a tratat ca pe-un punchline într-un banc despre viol.

Asta este normalitatea femeilor din România. O femeie este bătută la fiecare 30 de secunde, conform unui sondaj realizat în 2013. În fiecare zi, în medie, un bărbat din familie violează sau agresează sexual un minor, conform rapoartelor Poliției din primele șase luni ale lui 2019. Cele mai multe victime sunt fete. În aceeași perioadă au fost înregistrate trei cazuri pe săptămână în care o minoră a fost violată sau agresată sexual, iar la nivel național au fost emise peste 3 500 de ordine de protecție.

Deși numărul victimelor este alarmant, serviciile de suport sunt limitate. Există un help-line gratuit permanent, dar nu sunt suficiente centre de adăpost pentru supraviețuitoare.

După ani de luptă, activistele de gen au obținut modificarea legii pentru obținerea unui ordin de protecție, însă dintre miile emise anul ăsta, 72% au fost încălcate. În plus, violența de gen este pedepsită cu maximum cinci ani de închisoare, adică catalogată drept infracțiune cu risc scăzut de pericol social, așa că nu se obosește nimeni să verifice sau să aresteze infractorii.

Când Viorica Dăncilă propune ridicarea pedepselor pentru agresori în plină campanie electorală și vrea să arunce banii pe referendum, doar capitalizează de pe urma unei tragedii, ca să-și asigure turul doi la prezidențiale. Asta arată că premierul nu s-a consultat nici cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse și nici cu vreun ONG din Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor, principalele organizații în măsură să propună un plan de acțiune pe termen scurt și lung pentru adresarea problemelor multiple legate de violență de gen.

Amplitudinea violenței împotriva femeilor este similară cu cea a tragediei din Caracal, dar reacțiile sunt disproporționate. Și asta e o mare problemă, că nu ne pasă de noi, de prietenele, mamele, surorile, verișoarele, cumnatele, colegele noastre. Adesea dăm vina pe politicienii corupți și pe organele de ordine, dar adevăratul vinovat este atitudinea noastră de femei oprimate. O învățăm de mici, din bancuri, din reprezentări media, din manuale școlare și din felul în care sunt tratate femeile în familie și în societate.

Dacă tu sau cineva cunoscut se află într-o situație de violență domestică, apelează Asociația ANAIS pentru ajutor și consiliere sau sună la 0800 500 333, număr unic naţional de urgenţă pentru victimele violenței domestice.

Oana studiează probleme de gen și diversitate în cadrul Hochschule Rhein-Waal în Germania. Urmărește-o pe Instagram.