Ce s-a întâmplat cu trupele și artiștii români de muzică reggae și cu ce am rămas după ei

Aproape la fiecare festival la care am fost anul acesta am dat peste o scenă de reggae și dub. Și spre surprinderea mea, întotdeauna erau cel puțin câțiva oameni cu culorile steagului Etiopiei pe ei în fața soundsystem-ului. Poate că nu pare, pentru că nu e deloc evident, dar în România se bagă genul ăsta de muzică destul de mult. Unde altundeva ar putea să prindă atâtea mesaje de o viață mai bună și vibe-uri pozitive? Avem nevoie de ele. La fel cum avem nevoie și de iarbă.

Cu toate astea însă, nu stăm prea bine la capitolul de trupe și artiști de reggae. La mijlocul verii, Killa Fonic și-a lansat al doilea material din carieră. A invitat tot felul de artiști pe album. De la Nane la OG Eastbull sau NOSFE, găsești cam tot ce vrei pe „Lamă Crimă". Dar dintre toate colaborările de pe material, una mi-a sărit în ochi. Killa Fonic a scos o piesă cu Pacha Man, un om care în trecut băga reggae, acum colaborează pe trap.

Nu e nimic rău în asta. E una dintre cele mai faine piese de pe album, dar Pacha Man nu mai e ce a fost. Și omul chiar băga bine pe felia lui. Poate sunt eu mai nostalgic, dar mi-e dor de una de jale despre Zion, ganja și drumul spre Rastafari. Știi tu, toate chestiile alea faine din reggae despre care nu știi prea multe lucruri, dar sună fain, pentru că totul e chill, man.

Apoi mi-am dat seama că sunt și alte trupe de reggae de la care nu am auzit nimic de multă vreme. Într-adevăr, sunt trupe și artiști din România care mai scot o piesă cu influențe reggae din când în când, dar e o chestie sporadică. Sunt și DJ care pun piese de dub și reggae pe la evenimente. Din păcate, la fel cum mi-a zis și Cătălin Boltasu, chitaristul formației Blue Nipple Boy, e mai greu să găsești artiști români care fac „reggae pur".

De aceea am zis să cercetez un pic și să văd cum stă treaba în România. Să-ți reamintesc de trupele și artiștii de reggae din trecut, ce s-a întâmplat cu ei și dacă chiar mai avem pe cineva activ pe scena asta. Spoiler alert: nu e bine. Uite despre ce vorbesc:

Ăsta a fost primul meu contact cu reggae-ul din România. Probabil și al tău. Sau dacă ești fan Killa Fonic, și prima oară când ai auzit de Pacha Man a fost pe „Lamă Fină", atunci sigur nu știi piesa, că ai fost prea tânăr când a apărut. Te invidiez, pentru că o să descoperi ceva special. Pe vremea aia, adică în 2003, timișoreanul era exact ce trebuie. Într-o perioadă în care românii ascultau rap despre cartier și căcat, Pacha Man băga despre frăție, frate. El nu folosea expresia „pace între cartiere", el o trăia.

Lucrurile s-au schimbat între timp. După cum am zis în intro, Pacha Man colaborează cu Killa Fonic pe piese de trap. E acceptabil ce face. Mai scoate și niște track-uri de reggae, numai ce-i drept, dar pe lângă feature-ul cu Killa, omul a scos și o piesă de reggae folk. Sau etnofusion. La Văru Săndel. Văru Săndel, boss. Știu, nu mă crezi, dar există o înregistrare:

Mă așteptam să scoată o versiune reggae de la „Pușca și Cureaua Lată", unde pe refren zice „ce bărbat eram odată". Se potrivea mult mai bine pentru el.

Dacă Pacha Man a fost primul artist care a dat-o pe reggae, atunci El Negro e prima trupă. În 2000 au scos „Reggaesonic", urmat de „Fuga-n Jamaica", dar de fapt nu au fugit în Jamaica, „Antipanică", unde o să găsești și piesa „Lasă-mă", apogeul lor, și „Greetings From Green Repub", apărut în 2010. Și stop. Oamenii nu au mai scos nimic de șapte ani. Asta-ți spune tot ce trebuie să știi despre activitatea trupei.

În prezent, El Negro a ajuns, la fel ca multe alte trupe, să cânte pe unde sunt chemați. Chestia asta sună bine în teorie. În practică, a ajuns un fel de Bosquito. Un nume relativ mare în trecut, care e chemat la Zilele Comunei X și la concerte de nostalgie. Nu mai sunt relevanți. Ceea ce e ironic, pentru că o parte din trupă a scos în 2013 o piesă dedicată echipei de fotbal Petrolul Ploiești, care, la fel ca ei, erau ceva pe vremuri, dar, să fim sincer, cui îi pasă de Petrolul? Pacha Man cu Văru Săndel, El Negro cu Petrolul Ploiești. Mergem mai departe.

Trupa asta a însemnat apogeul reggae-ului în România în ultimii ani. Nu te-au lovit cu mesaje super complicate despre o religie pe care nu ai cum să o cunoști. Pur și simplu au cântat despre chestii pozitive. Te-au băgat un pic în ceață cu numele trupei, care sună ca o emisiune de sketch show-uri de pe YouTube despre un tip care bea prea mult Gatorade, dar era clar că-s reggae cum dădeai play.

Ultima piesă pe care au scos-o a fost „On My Way", în decembrie 2015. Au mai avut câteva concerte, dar cam atât. Cătălin Boltasu, fondatorul trupei, și-a lansat între timp un proiect nou, de rock and roll, care se numește Jinxy Von D'Ers. Nu-i rău, dar nu e reggae și nici nu se ridică la nivelul Blue Nipple Boy. Cu toate că au un nume la fel de ciudat.

Într-o perioadă se făcea și reggae fain la Cluj-Napoca, nu doar în Timișoara și București. Cel mai bun exemplu e Mr. Levy, care se descrie ca fiind „primul artist de reggae din Transilvania". O altă dovadă că genul ăsta de muzică e universal, nu ține de o locație anume. A început ca un rapper, dar apoi a primit un sfat de la Ombladon și a mers pe reggae. A și cântat în deschidere la Paraziții. Greu de crezut, dar ăsta-i adevărul.

După mai multe colaborări cu rapperi din România, Mr. Levy a decis să se retragă din muzică, printr-un post pe pagina oficială de Facebook. Păcat. Pe lângă muzica blană pe care a făcut-o, ascultă „Cine sunt" ca să înțelegi despre ce e vorba, omul a și zis într-un interviu că: „dacă iarba s-ar vinde ca pâinea, toți proștii ar deveni deștepți peste noapte". E clar că omul era iluminat.

Tot din Cluj-Napoca e și trupa Camuflaj, care cu toate că a scos doar două EP-uri și câteva single-uri, e una dintre cele mai apreciate proiecte de reggae, dacă e să ne luăm după vizualizările de pe YouTube. În același timp, treaba asta cred că li s-a urcat la cap. Au câteva piese mai interesante, dar se vede clar că au vrut să meargă într-o direcție pop.

Ceea ce s-a și întâmplat în 2011, când Blazon și Click s-au despărțit. Blazon a scos apoi mai multe piese care merg serios în direcția mainstream-ului. Asta face și în prezent. Click a rămas cumva pe rap. Scoate piese împreună cu El Nino sau Vescan, deci e genul ăla de rap care nu impresionează pe nimeni.

Unul dintre cele mai faine proiecte de reggae din România, evăr. East Roots a fost genul ăla de trupă care era apreciată de toți tinerii care o ardeau cu PET-ul prin parcuri sau cu Unirea și Pepsi la Vama Veche. Fie că erai pe filmul drum and bass sau pe rock sau pe ce vrei tu, dacă știai de East Roots, sigur erau pe placul tău.

Am o veste bună și una mega nasoală în ceea ce privește formația East Roots. Aia mega nasoală e că Bogdan Filipescu, aka. Mistah Boogie, solistul trupei, a murit în 2015. Trupa era deja istorie când s-a întâmplat asta, dar Mistah a avut un proiect solo la fel de bun. Printre ultimele lui piese a fost și o colaborare cu Argatu. Vestea bună e că membri trupei au făcut un alt proiect:

Basska e o trupă care activează și în zilele noastre. Și nu cântă de față cu Văru Săndel. Dacă până acum ai dat de proiecte care-s de mult apuse sau care sunt pe stand-by, e timpul să vorbim un pic și despre ce putem vedea în prezent. Poți să mergi la evenimente de reggae unde o să dai de o tonă de DJ care bagă genul ăsta de muzică, dar parcă tot mai bine sună live.

Of course, pentru că proiectul se numește Basska, nu e 100% reggae. Există influențe clare și nu are cum să lipsească din lista asta, dar ei fac o combinație de ska, hip-hop, reggae și multe trompete. Nu e la fel de blană ca East Roots, dar nici nu e pastă.

Din Timișoara a început totul și tot în capitala Banatului ne întoarcem la doi cântăreți de reggae care încă bagă bine. Sunt doi artiști sperați, nu au un proiect în comun, dar am zis să-i pun împreună pentru că piesa lor „Mergem spre Zion" e cea mai bună bucată de reggae pe care am auzit-o anul ăsta.

Cu toate că în 2017 nu avem mulți oameni care se bagă la genul ăsta, nu e totul pierdut. Nu mai e ca-n trecut, asta-i clar, dar sunt optimist când văd ce fac ăștia doi. Mai sunt și alții mai puțin cunoscuți, care produc sau scuipă reggae, dar One Lion și Megga Dillah au potențial să ridice scena de reggae din România. Rămâne doar să-i ajungă și publicul din urmă, în drum spre Zion.