Am fotografiat Dacii prin România ca să-ți arăt cum îmbătrânește o legendă

Una dintre primele mele amintiri, de pe la trei ani, e cu tata care mă ține pe picioarele lui și-mi lasă mie volanul să intru cu mașina în curte. Desigur, nu controlam nimic, dar a fost, așa, o senzație de responsabilitate la volanul unei Dacia Papuc (Pick up, pentru pretențioși și pentru cine ține cont). Mașina aia avea să ducă, un an mai târziu, doi oameni din sat la cimitir și în cei trei ani cât a folosit-o, tată a făcut mai multe drumuri în România cu ea. Nu era a lui, era a firmei de piese auto la care lucra, dar cu ea încep amintirile mele cu mașini.

Nu sunt pasionat de automobile, dar toată copilăria am fost înconjurat de Dacii și de „mecanicii" din familie care tot încercau să le facă mașini, cât timp ele puteau fi foarte bine niște căruțe mai respectabile. Ba chiar mă simt ca într-un desen animat: „nu putem vinde mașina, e parte din familie!". Și mașinile astea au venit și au plecat. Cel mai devreme cineva a deținut o Dacia din '95. Cel mai târziu, ei bine, aici n-am un răspuns, că una dintre ele încă este la țară și e mutată în fiecare an dintr-o parte în alta. Probabil așa o să-i fie soarta, până e vândută la fier vechi.

Eu am început să le fotografiez pe unde le găsesc, pentru că mi se par ca niște pensionari care se plimbă prin oraș ca și când ar fi invizibili. N-au nimic nostalgic fotografiile astea, ba chiar mi se pare acum, că mă uit peste selecția de-aici, că mașinile astea apar ca niște negi prin orașe, ca niște bolovani pe roți, din metal, și cu motor. Mai puțin la țară, acolo e normal să ai o mașină de care nu-ți pasă și cu care ai doar treabă să cari lucruri.

Mie mi se pare că n-au nimic special mașinile astea, n-ar trebui construit un cult în jurul lor, au fost o copie după un Renault franțuzesc și și-au servit scopul bine. Treaba e însă că erau una dintre puținele forme de libertate din comunism - să fii liber să cumperi, să te urci la volan, să conduci - încât au devenit „de neprețuit".

Din Dacia 1300 pe care o mai vezi prin filmele românești s-a ajuns la câteva versiuni modificate, dar cam cu aceeași față iconică. Le-am fotografiat și pe ele. Încă mai caut un Pick up cu capacul ăla negru pe capotă. Motorul diesel pe care încercau să-l bage în ea era prea mare, așa că au tăiat în metal și au pus nițel plastic. Mi se pare corect, până la urmă n-ar fi Dacie, dacă n-ai avea câte o modificare la ea.

Tot legat de modificări, d-aia am și pus prima imagine din seria de mai jos. Are o poveste pentru mine. Vizualizează scena asta: trei bărbați mai aproape de 40 de ani decât de 30 stau pe lângă o mașină ridicată pe jumătate la un metru un aer încercând să bage un amortizor sub arc, ca să fie mai înaltă de spate. Ei bine, scena asta a ținut un weekend, vreo 16 ore, pe la începutul anilor 2000, în curtea de la țară. Au reușit până la urmă, așa că weekendul viitor au trecut la celelalte două Dacii ca să le facă și pe ele mai cool.

Până la urmă, eu nu cred că e vorba de mașină. Adică da, bărbați, familii din România ultimilor 50 de ani și-au dorit o mașină, dar cred că pentru bărbați a fost mai mult. Era scuza ieșitului sâmbătă dimineața în parcare și revenitului aproape de seară. Era de reparat la mașină, de verificat. Dacia era masa de table, zona de bârfe, fumatul pe ascuns, să nu știe soția că încă nu s-a lăsat, o cutie cu planuri de viitor și, de ce nu?, un oarecare loc de repaus de la viață, familie, griji, copii.

Până la urmă, acolo unde americanul a pus sub bărbat o motocicletă și o autostradă imensă, românul a pus sub bărbat o mașină cu patru locuri, de familie, care din când în când devenea camera lui de relaxare și avea mai multă valoare mai ales când nu o conducea. Avea și mai puține probleme. Se știe că în Dacie nu ploua decât când ploua și afară.

Vezi mai multe fotografii mai jos.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.