Publicitate
Publicitate
Cum și eu fusesem o victimă a agresiunii, știam foarte bine că le distrugeam stima de sine și așa scăzută. Dar îmi plăcea sentimentul de putere, îmi plăceau că se temeau de mine – mă răzbunam fix pe cine nu merita. Am început să mă cert cu părinții și să am rezultate proaste la școală. Am și repetat un an. Și anul ăsta a fost cea mai bună chestie care mi s-ar fi putut întâmpla în perioada respectivă.Prietenia e un concept foarte relativ când ești adolescent, iar repetarea anului m-a separat de noii mei prieteni – chiar dacă aceștia învățau în continuarea în aceeași clădire. Am avut ocazia să-i privesc de la distanță. Când vorbeam cu ele, fetele nu discutau decât despre băieți și despre sex. Dădeau detalii despre iubiții lor, de care mă durea în cot. Mi-am dat seama că nu voiam să fiu ca ele.Încă eram impulsivă, dar am învățat să-mi controlez furia. Mi-am făcut prieteni noi cu care am păstrat relația până azi – erau mai stabili decât vechii mei prieteni. Treptat, am început să-mi dau seama de răul pe care li-l făcusem altora și am avut grijă să le cer scuze tuturor celor pe care îi abuzasem și agresasem.Citește și: Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor '70
Publicitate
Dar, de obicei, prietenii mei erau cei care trebuiau să-mi suporte crizele de furie la beție. Unul dintre ei, Manu – probabil cea mai deschisă și sensibilă persoană pe care o cunosc – a avut multe de suportat din partea mea. De câte ori mă îmbătam îi aruncam în față cuțite pentru unt, pantofi, tastaturi și insulte personale. Prietenii au început să mă evite: eram ca un explozibil, iar vodca era detonatorul. Când au început să se distanțeze de mine, mi-am dat seama că dacă nu schimb ceva, o să rămân complet singură. Nu voiam să-mi pierd prietenii care mă ajutaseră să-mi schimb viața în bine.Ai trecut patru ani de când nu mai abuzez de alcool. Acum beau doar câteva beri când ies, iar prietenii îmi apreciază moderația de care dau dovadă.Îmi e rușine de copilărie, mai ales de perioada în care am rănit alți copii deși știam și eu ce înseamnă să fii umilit. Dar eram atât de furioasă și n-am știut în ce parte să-mi direcționez furia. Cred că am vrut să dovedesc că nimeni nu mă putea răni. Dar acum nu-mi mai pasă atât de mult de chestia asta.Urmărește VICE pe Facebook.Traducere: Oana Maria ZahariaMai multe despre adolescență pe VICE:Citește și: Adolescenţii ruşi dau petreceri de house gothic, unde fac mişto de HIV
Fotografiile astea cu tineri din 2015 arată la fel ca cele din adolescența ta
Cum a fost ca român, să-mi trăiesc adolescența în Irak
Bețiile din adolescență ți-au distrus creierul pentru totdeauna