Zece întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei campioane la șah

Multă lume joacă șah cu prietenii, ca distracție – și asta e ok. Dar șahul e, mai ales, un sport serios în care concentrarea, premeditarea și antrenamentul sunt esențiale. În Italia, atleții sunt recunoscuți de Federația Italiană de Șah (care aniversează anul acesta o sută de ani), iar, pe plan internațional, de FIDE.

Elena Sedina, născută în 1968, e o jucătoare italiană de șah cu origini ucrainene și un curriculum foarte respectabil. E maestră internațională absolută, Mare Maestră Internațională la Șah Feminin, a participat la mai multe olimpiade și, în 2019, a câștigat atât Campionatul Feminin Italian, cât și pe cel feminin elvețian.

Din 2002, locuiește în Como (s-a mutat în Italia în 1995). Am vorbit despre cum s-a schimbat sportul în timp, despre popularitatea serialului The Queen's Gambit și despre faptul că nu e o mișcare bună să sacrifici regina la începutul jocului.

VICE: Cum ai început să joci șah? E adevărat că trebuie să joci din copilărie ca să poți deveni unul dintre cei mai buni jucători?
Elena: La vârsta de șapte ani am început să merg la clubul de șah din Kiev împreună cu sora mea, care avea cinci ani. Tatăl nostru ne-a inițiat. El a fost campion și, în prezent, e arbitru la competițiile naționale.

Timp de câțiva ani, am urmat un curs la care participau patruzeci de copii, de trei ori pe săptămână. Apoi, la vârsta de nouă ani, am început să câștig mai multe campionate decât colegii mei, după care m-a ochit un antrenor și m-a direcționat spre categoria profesioniștilor.

În momentul de față, nu cunosc vreun jucător foarte bun care să fi început târziu. De exemplu, campionul mondial Magnus Carlsen a început la vârsta de opt ani, dar crede că oricum a fost târziu. Cred că cel mai potrivit e în clasa întâi sau a doua.

Mi-ai zis că sora ta nu a continuat și tu ai devenit jucătoarea de șah a familiei. Cât timp te antrenezi, în medie?
Am muncit din greu în copilărie și adolescență. Șahul e un joc individual și necesită mult antrenament, chiar și singur, ca să memorezi tipare și mișcări.

Acum am mai puțin timp, pentru că și predau, dar mai fac meciuri cu parteneri experimentați, fie online, fie față în față, inclusiv cu membri ai echipei naționale italiene.

Există multe filme și chiar seriale TV despre campionii de șah. Ai văzut vreodată în ele lucruri care nu sunt adevărate?
Mulți vorbesc despre The Queen's Gambit, dar eu n-am apucat să-l văd. Ideea e, în general, că o persoană care joacă șah zi și noapte e ciudată sau nebună la cap. Evident că n-are nicio legătură sănătatea mintală cu șahul. De obicei, jucătorii de șah sunt oameni obișnuiți care au o mare pasiune.

Tot aud termenul psihologia șahului. Ce înseamnă, mai exact?
Se referă la psihologia sportului în general, aplicată în acest domeniu. Să nu renunți, să nu fii prea entuziasmat după o victorie, să știi să pierzi. Campionatele de șah durează mult, între o săptămână și zece zile. Deci există atât de multă tensiune încât trebuie să știi să-ți gestionezi energia pe durata competiției. Înainte și după fiecare joc, cât și în timpul jocului, trebuie să te concentrezi doar pe șah.

De exemplu, la ultima olimpiadă eram într-o cameră cu mulți concurenți. Abia la final, când s-a încheiat jocul, am realizat că rămăsesem în cameră doar eu, adversarul meu și arbitrul. A fost ciudat.

Dar nu îmi e ușor să îmi păstrez calmul: la Cupa Mondială din 2008, am pierdut primul din două jocuri cu cel mai bun jucător actual din lume. Am avut probleme, a trebuit să recuperez, dar la final am reușit să gestionez situația datorită unei sugestii de-a soțului meu: „Inspiră-te de la luptătorii de Sumo”. În șah, trebuie să te gândești la mișcări, nu la emoții.

Pentru ce e ceasul cu două ecrane?
Ceasurile sunt folosite ca jocurile să nu dureze zile în șir, cum se întâmpla înainte de introducerea lor.

În ziua de azi, meciurile durează, în medie, patru ore, dar pot dura și câtva ore în plus sau în minus.

Apoi mai sunt jocurile rapide, între 15 și șaizeci de minute. Mai sunt și jocurile blitz, în care fiecare jucător are un minut și jocul durează două minute. Acestea se joacă de obicei online.

În ce cazuri e mai bine să rămâi la mișcările din manual sau să încerci mișcări care derutează adversarul? Sunt piese pe care trebuie să le aperi sau poți renunța la oricare?
Să începem: găsești toate informațiile pe internet, inclusiv baze întregi de date, pe care le poți memora. Asta înseamnă că nu sunt mereu bune, dar le poți recunoaște ușor. Atât de ușor încât, în anii '90, s-a inventat o variantă heterodoxă a jocului, numită Fischer Random, în care situația inițială e diferită de cea obișnuită.

Astăzi, în jocurile standard, unii dintre cei mai buni jucători improvizează: de exemplu, la a treia mișcare mută pionul lateral, ceea ce e neobișnuit. Evident că această improvizație nu trebuie să fie niciodată absurdă din punct de vedere pozițional, pentru că îți aduce numai dezavantaje.

Cât despre piese, singura pe care trebuie s-o aperi e regele, pe restul le poți sacrifica. Există sacrificii pe care le poți calcula. Până și regina poate fi sacrificată, dar niciodată la începutul jocului. E mai bine să n-o miști prea mult când se deschide jocul, ca să nu fie atacată de piesele mai puțin importante.

De ce sunt rușii atât de buni la șah?
În primul rând, pentru că în Rusia, șahul e al treilea cel mai popular sport, după fotbal și hochei. După cum am zis, și eu provin din școala sovietică: șahul făcea deja parte dintr-o anumită cultură, unde jucătorii de șah erau respectați, iar populația participa cu interes.

Îmi amintesc meciurile interminabile dintre Karpov și Kasparov, de multe ori auzeam comentarii despre ele în mijloacele de transport.

Apoi, mai era și aspectul politic: întotdeauna trebuia să fim mai buni decât americanii. 

Cum se fac bani din șah și ce sume se câștigă?
Am citit recent că cel mai bun jucător din lume a câștigat vreo trei sute de mii de euro. Dar aceste cifre sunt pentru top 15, un club exclusivist de jucători care sunt invitați la aproape toate campionatele prestigioase din lume. Apoi, cifrele scad și depinde de nivelul fiecăruia.

Premiile campionatelor naționale depind de fiecare țară în parte. În Italia, anul trecut, premiul întâi pentru campionul italian a fost de cinci mii de euro, iar la campionatul feminin, premiul întâi a fost de o o mie cinci sute de euro.

Aici, șahul nu e respectat atât de mult. În Statele Unite, de exemplu, ultimul din clasament câștigă cât primul din clasamentul italian.

Dar, indiferent de câștiguri, și acolo există o inegalitate: campionul la șah masculin câștigă patruzeci de mii de dolari, iar campioana la șah feminin câștigă 25 de mii de dolari.

Deci e sexistă lumea șahului?
Din păcate, noi, femeile, suntem în minoritate: nu depășim zece procente din totalitatea jucătorilor, iar asta se reflectă în tot. Sunt și campionate în care jucăm la grămadă cu bărbații, dar și campionate rezervate femeilor. Această distincție există deocamdată și cred că e indispensabilă. 

Când am ajuns în Italia, eram printre primii cinci cei mai buni jucători, dar n-am fost selectată niciodată pentru echipa națională (care, în teorie, e mixtă), ci doar pentru echipa de șah feminin. E greu să te lupți cu stereotipurile.

Am mai citit că ai diplomă ca antrenoare de șah. Ce sfat i-ai da unui începător care vrea să abordeze acest sport un pic mai serios?
Te poți înscrie la cursuri, cum ar fi cele promovate de Federația Italiană de Șah. Joacă și participă la campionate online pe site-uri precum Chess.com sau Chess24.com. Sau studiază manuale, precum cel scris de Roberto Messa, pentru începători, sau cel pentru avansați, conceput de Claudio Negrini.