Fotografii tulburătoare cu cicatricile care au schimbat vieți

Când era bebeluș, Jana Dekort (23 de ani) a trecut printr-o operație de urgență. Operația a fost un succes, dar încă are cicatricea pe stomac. De-a lungul anilor, a realizat că, deși n-a afectat-o operația, în continuare are de-a face cu privirile oamenilor și întrebări legate de ea. 

În ziua în care Jana a trebuit să aleagă un subiect pentru proiectul de diplomă, n-a stat mult pe gânduri: a vrut să accentueze cicatricile pe care oamenii le ascund sub haine și în spatele zâmbetului. În acest scop, s-a întâlnit cu modelele și a vorbit cu ele despre istoria corpurilor lor. A fost important pentru ea să-și seteze niște limite clare, ca toți cei care se trezeau în fața lentilei ei să se simtă mândri și confortabili cu imaginea pe care o creaseră împreună. 

Hidden Scars (Cicatrici ascunse) e o serie sumbră și sinceră de imagini și povești care nu lasă mult loc imaginației. Fotografa arată realitatea corpurilor ca să le ajute pe persoanele implicate să se simtă mai confortabil în propria piele. La fel ca și cicatricile, aceste imagini pot fi terapeutice pentru persoanele care trăiesc cu ele. Jana a povestit: „Uneori a fost greu, dar mi-a plăcut să fac asta și să dărâm tabuurile legate de cicatrici. Am experimentat toate emoțiile posibile.”

„M-am născut prematur, la treizeci de săptămâni. Doctorii au descoperit imediat că aveam intestinele înnodate și au trebuit să mă opereze. Mi-au deschis stomacul orizontal. O parte dintre intestine păreau pe moarte.

După mai multe teste, s-a descoperit că sufeream de atrezie biliară, un defect din naștere cauzat de o structură proastă a canalelor biliare. Așa că mi s-a făcut primul transplant de ficat la vârsta de nouă luni. Doctorii mi-au redeschis cicatricea și au făcut o a doua incizie, ca să poată ajunge la ficat.

O vreme, n-am îndrăznit să-mi arăt cicatricea, pentru că toată lumea îmi punea întrebări despre ea. Dar mama mi-a zis că toată lumea are cicatrici și ar trebui să fiu mândru de ea. Acum pot spune că sunt.”

„Am vergeturi pe abdomen din cauză că am născut gemene, pe Leona și Aurora. Din păcate, s-au născut prematur, la 24 de săptămâni. Au fost prea mici ca să poată supraviețui.

Urmele de pe abdomen îmi amintesc două lucruri: că fetele mele n-au apucat să vadă lumina zilei și că nu pot duce la capăt o sarcină.

Îmi e greu să mă conving, în fiecare zi, că nașterea prematură n-a fost din vina mea. Probabil o să rămân cu vinovăția asta pe viață.

Uneori, viața e foarte nedreaptă.”

„Până acum, viața mea a fost un chin. M-am mutilat ani de zile. Acum sunt ceva mai bine. Nu poți explica de ce te automutilezi. E un fel de dependență. A început din cauza tulburărilor alimentare: când mâncam prea mult, trebuia să mă pedepsesc. La început părea inofensiv, apoi a devenit tot mai nasol. După o vreme, am ajuns să mă forțez să mă rănesc. Mereu mai adânc. Trebuia să simt durerea, din cauză că nu aveam încredere în mine. Mă simțeam urâtă, nedemnă de iubire, o ratată...

Am ajuns de câteva ori la urgențe și m-au cusut. Mi-a fost foarte rușine. Mult timp n-am îndrăznit să-mi arăt cicatricile, cu atât mai puțin să spun că mi le-am făcut eu. Oare ce o să spună alții despre mine? Uneori am venit acasă de la spital cu douăzeci de copci. Nu realizam cât de grav e. Din fericire, mama e asistentă medicală și m-a ajutat să-mi tratez rănile, ca să nu trebuiască să merg iar la spital. Cu ea mă simțeam în siguranță.

Într-o zi, am avut un declic. Gata, nu mai voiam cicatricile. Și de atunci totul e ok. Nu mai simt aproape deloc nevoia să mă tai și n-am mai făcut-o de câteva luni. Am aruncat toate cuțitele. Sunt mândră de mine. Am trecut prin multe, dar acum sunt bine. Și asta e cel mai important, nu?”

Amber s-a sinucis în 2019.

„Acum câțiva ani, medicii au descoperit că partea stângă a inimii mele nu mai funcționa. Aveam nevoie de o nouă inimă. A trebuit să aștept și să nu mai fac niciun efort. Cât am așteptat, am dezvoltat niște bacterii la genunchi. Ca să scap de ele, a trebuit să mă operez de opt ori. Din păcate, a fost o pierdere de vreme. Până la urmă, a trebuit să-mi fie amputate ambele picioare. Am primit trei zile să mă gândesc dacă sunt de acord, dar alte opțiuni nu erau. Voiam să trăiesc și să-mi văd copiii mari.

În primele două săptămâni după amputare, nici n-am îndrăznit să-mi privesc partea de jos a corpului. Era super ciudat să mă gândesc că nu am picioare. Ba chiar le simțeam ca și cum erau încă acolo. Simțeam crampe în gambe, doar că nu mai aveam gambe. Foarte dubios.

Treptat, am învățat să trăiesc așa. Încă îmi e greu, dar încerc să iau ce e mai bun din viață. Între timp, am primit o inimă nouă, așa că vreau să mă bucur de ea.”

„La sfârșitul lui ianuarie 2015, m-am întors din vacanța de la schi și am reluat munca la birou. Nu mă simțeam bine, aveam o durere în umăr. Mi-am luat liber de la muncă și m-am dus la doctor. Doctorul s-a gândit că o fi de la schi și mi-a dat niște antiinflamatoare. Dar durerea a devenit tot mai groaznică și am început să fac febră. Nu m-au ajutat medicamentele. Până la urmă am leșinat și așa am adormit. În dimineața următoare, a venit la mine o prietenă. A zis că aveam febră 40 și deliram. Aveam umărul roșu și umflat. M-a dus direct la urgențe.

După mai multe consultații, doctorii n-au găsit nimic anormal, așa că m-au transferat la Louvain. Până la urmă, am fost diagnosticat cu o infecție cu streptococ, care consumă carne. Îți intră în corp prin leziuni sau țesuturile mucoase. După ce e depistată, ai 24 de ore să faci ceva, altfel te așteaptă amputarea sau chiar moartea. M-au operat imediat, pentru că deja eram pe moarte. M-au ținut în comă șase săptămâni și au scos tot țesutul infectat. La un moment dat, am avut impresia că trec printr-un tunel spre lumea cealaltă, fix ca în poveștile despre oameni care au avut contact cu moartea. Dar m-am întors. Nu există un antibiotic potrivit pentru bacteria asta, așa că spitalul mi-a dat un tratament special, care putea fie să omoare bacteria, fie să mă omoare pe mine. A funcționat și am reușit să mă trezesc.

După asta, a trebuit să reînvăț totul. Am continuat tratamentul și am făcut ședințe de recuperare. Am trecut prin mai multe operații ca să elimin din cicatrici. După un an, încă se vede transplantul de piele, dar important e că sunt în viață. Mai sunt câteodată străfulgerat de dureri, dar nu se compară cu ce am simțit la început. Mă bucur mult că am scăpat.”

„Mama a observat că era ceva în neregulă cu mine de când eram mic. A încercat să îi explice asta doctorului de familie timp de patru ani, dar acesta o liniștea de fiecare dată. Când am fost la un cardiolog, și acesta ne-a zis că n-am nicio problemă.

Abia după alte câteva teste, s-a descoperit că aveam o gaură în inimă care făcea sângele să circule într-o direcție greșită. Doctorii au zis că e un defect din naștere. Am fost operat și m-am recuperat rapid. În a treia zi, deja mergeam normal, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Totuși, mi-a fost rușine. N-am arătat nimănui cicatricea. Și am rămas cu o fobie de spitale.”

„Povestea mea începe în urmă cu 33 de ani, când aveam nouă ani. Mă jucam de-a v-ați ascunselea și m-am pitit în bucătărie, după aragaz. Pe el era un ibric. Când persoana care trebuia să mă găsească a intrat în bucătărie, m-am lipit și mai tare de aragaz, ca să mă pitesc. Rochia mi-a luat foc și n-am observat. Abia când am ieșit din ascunzătoare, prietenii mei au început să urle. Am încercat să sting focul cu o perdea. Toată lumea era șocată, m-au dus la vecinii de peste drum și abia ei au reușit să stingă focul și m-au băgat la un duș rece. Apoi m-au dus la spital, unde am aflat că am arsuri de gradul unu și doi. La finalul tratamentului, nu puteam sta în picioare. M-au externat după două săptămâni. Mi s-a făcut pe spate o coajă care trebuia să se vindece.

Dar câteva zile mai târziu, coaja a căzut și dedesubt era mult puroi. Am ajuns la un institut din Antwerp, unde mi s-a zis că am arsuri de gradul trei. A urmat o perioadă de agonie, în care mi-au tratat rănile și am trecut prin dureri îngrozitoare. Abia după asta am putut să merg iar dreaptă.

Într-o săptămână și jumătate, am făcut mai multe operații. Mi-au făcut transplant de piele de pe fese pe spate și pe brațe. După câteva săptămâni, am putut merge acasă, după care am făcut zilnic fizioterapie ca să-mi întind pielea și s-o mențin suplă.

A trebuit să mă operez o dată pe an, pentru că eram în creștere și pielea nu era suficient de flexibilă cât să crească odată cu mine. Până la 18 ani, mi-am petrecut fiecare vacanță în spital. Luam trenul spre Antwerp în fiecare miercuri.”

„La patru luni după prima mea naștere, am vrut să avem un al doilea copil. Cum am gena BRCA1, am recurs la fertilizare in vitro. Ca să fiu sigură că n-o să transmit gena copiilor, am făcut o mamografie. Doctorii mi-au descoperit o tumoare, iar fața asistentei spunea totul. Era o tumoare malignă de 3,7 centimetri. Cancer la sân. 

Familia m-a îngrijit cu multă iubire, dar m-a ajutat mult și ginecologul, cât și personalul spitalului. A fost o perioadă intensă din viața mea, mai ales că aveam un bebeluș de patru luni la momentul respectiv.

Mi-am păstrat optimismul. Cel mai tare m-a deranjat cât de greu mi-a crescut părul la loc. Dar cicatricile le-am acceptat, fac parte din noul meu corp.”

„M-am născut prematur. Când eram mică, am avut un accident în care mi-am fracturat craniul. Doctorii mi-au pus o proteză craniană parțială care a trebuit să fie înlocuită de mai multe ori.

Când am împlinit 15 ani, a trebuit să înlocuiesc proteza pe care o foloseam pe atunci. Din cauza operațiilor și a cicatricilor, nu aveam suficientă piele cât să-mi acopere craniul. De aceea, doctorii mi-au luat o grefă de piele de pe picior.

E greu să treci prin toate schimbările astea când ești tânăr. Am fost mult timp departe de școală și de prietenii mei. Cicatricea m-a împiedicat să am contact social mult timp. Adesea eram respinsă din cauza ei. Îți dai seama că asta mi-a afectat sănătatea mintală și încrederea în mine. Am reușit să-mi revin cu ajutorul oamenilor care m-au acceptat așa cum sunt. Dar am rămas cu sentimentul că sunt diferită.

Cel mai greu mi-a fost să îmi ascund cicatricea când mergeam să înot la bazin, din cauza părului ud. La fel de nasol era și când mergeam la frizer. Am ajuns să evit locurile astea. Și asta mi-a afectat viața socială.”

„Când aveam trei luni, viața mea atârna de un fir de păr. Plângeam mult și părinții erau disperați, dar doctorii le-au zis că sunt doar smiorcăită.

Într-o seară, eram cu mama la bunici. În timp ce mă jucam, am tușit deodată o grămadă de sânge. Mama și bunicu au fost șocați și n-au putut face nimic. Bunica m-a smuls din brațele bunicului și m-a dus repede la Urgențe. Doctorii mi-au făcut transfuzie de sânge, dar n-au descoperit ce era în neregulă. Până la urmă, m-au transferat la spitalul Louvain. Din fericire, unul dintre doctorii de acolo s-a prins că aveam o problemă cu intestinele. Mi-au făcut o operație în care mi-au eliminat o parte din ele.

Se pare că avusesem un chist pe duoden și explodase. Când ne naștem, intestinele nu sunt încă perfect dezvoltate, dar de obicei se formează complet la scurt timp după naștere. Dar la mine s-au dezvoltat mai greu și asta a favorizat apariția unui chist, care a devenit tot mai mare, a explodat și a provocat o hemoragie internă. Mi-au cusut intestinele și am rămas cu o tăietură lungă în jurul buricului. După zece zile la secția de terapie intensivă, am putut pleca acasă fericită și fără dureri.”

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.