Cum arată Iadul imigranților din America

Articolul a fost publicat în colaborare cu The Marshall Project.

Ca să ajungi la Centrul de Detenție Stewart din Lumpkin, Georgia, trebuie să mergi două ore și jumătate pe cu mașina din Atlanta, pe șoseaua care urmărește curbura Râului Chattahoochee. Orașul Columbus, care se află la 60 și ceva de kilometri de Lumpkin, e ultima ta șansă să găsești un hotel, să te conectezi la wireless sau să ai semnal bun la telefon. După aia, peisajul constă în principal din sol roșu și copaci acoperiți cu liane. Știi că ești în centrul Lumpkinului când vezi șirul de magazine închise, o benzinărie arsă de soare și-un magazin de arme.

La zece minute în afara orașului, pe Calea CCA – care-și ia numele de la compania de penitenciare particulare, Corrections Corporation of America – se află Stewart, unul dintre cele mai îndepărtate centre de detenție din țară. Stewart a devenit o sursă financiară esențială pentru zonă. În 2012, a contribuit cu 20% din veniturile ținutului, generat de cele circa 1 700 de paturi pline cu bărbați care așteaptă să afle dacă vor fi deportați din Statele Unite.

Cel mai probabil vor fi.

Stewart și tribunalul pentru imigranți de alături, care determină soarta tuturor deținuților, au cea mai mare rată de deportări din țară. Asta se datorează parțial și faptului că deținuții de la Stewart au printre cele mai slabe șanse să găsească un avocat pentru imigrație. Pur și simplu nu locuiesc avocați nicăieri pe lângă Lumpkin și puțini sunt dispuși să bată drumul de câteva ore ca să se întâlnească cu clienții – care, majoritatea, nu-și permit să-i plătească pentru servicii.

Anul trecut, sub 2% din bărbații de la Stewart și-au câștigat cazurile.

În august 2015, Omar Arana Romero a sperat c-o să se afle în rândul acelei mici minorități. Stătea cu mâinile goale pe o bancă de lemn din tribunalul judecătoarei Saundra Arrington, alături de vreo zece alți bărbați. Arrington este una dintre cei patru judecători care judecă peste șase mii de cazuri de imigranți de la Stewart pe an. În ziua aia, lui Romero îi era frică. Era a treia oară când ajungea în sala aia de judecată după sosirea la Stewart în iunie și nu prea știa ce se-ntâmplă. Nu vorbea engleză și n-avea avocat.

La scurt timp după aceea, un grefier i-a verificat ecusonul din plastic de identificare și i-a făcut semn lui Romero să se așeze la masa din fața prezidiului lui Arrington. Romero și-a pus căștile prin care avea să audă traducerea în spaniolă.

Conform spuselor lui Romero, Arrington l-a întrebat dacă și-a găsit avocat de la ultima audiere. Nu, i-a zis el, nu-mi permit avocat.

Păi ți-am dat destul timp să-ți găsești avocat, i-a zis judecătoarea, așa că o să mergem mai departe cu procedurile de deportare.

În iunie 2015, Romero venise în prima zi la muncă la un job temporar la o uzină chimică, la 30 de minute de casa lui din Bay City, Texas. Nu era străin de lucru cu mâinile – în ultimii ani își întreținuse familia cu trei copii din tot soiul de munci, de la instalat mocheta la lucrat în seră și pe câmpurile petroliere din Texas. Când supraveghetorii de la locul de muncă i-au cerut cartea de securitate socială, le-a arătat una falsă. Dar șefii de la uzina chimică s-au prins. Au chemat poliția, care a chemat rapid funcționarii de la imigrație.

Era prima oară când Romero avea necazuri cu Forțele de Ordine pentru Imigrație și Vămi, de când ajunsese din Mexic în State în 1994. Mai fusese arestat – în 2003 și 2004, pentru conducere în stare de ebrietate, pe când stătea în Colorado și o dată, în 2012, pentru posesie de cocaină. Din toate cele trei condamnări fusese eliberat condiționat. Imigrația nu se amestecase niciodată.

Pentru greșelile trecutului, Romero dă vina parțial pe trauma și presiunile care-au venit după moartea violentă a fiicei sale, Rosa, în 2004. În timp ce Romero era la muncă, soția lui de la momentul respectiv a bătut-o pe fetița de șase ani, pentru că făcuse prostii, iar fetița a decedat la scurt timp din cauza unei răni la stomac. Fosta soție a fost condamnată la 60 de ani de închisoare. Cei trei copii mai mici ai lui Romero au fost luați de Protecția Copilului, dar s-au întors peste o lună la tată lor. De-atunci, i-a crescut singur.

În fața judecătoarei Arrington, Romero își înghite limba. Ar fi vrut s-o convingă să-i dea o șansă, să pledeze și să ceară mai multe variante, dar s-a temut că dacă spune ceva o să afecteze cazul, fără să vrea.

A acționat cu grijă și-a sperat să câștige simpatia judecătoarei. I-a spus că e părinte singur, și mamă și tată.

Conform spuselor lui Romero, ea i-a zis să-și ia copiii cu el în Mexic.

Dar s-au născut aici, i-a răspuns el, s-au obișnuit cu Statele Unite.

Când împlinesc 18 ani pot să se întoarcă, i-a spus ea.

Și cu asta s-a terminat audierea. Romero s-a întors în patul lui suprapus și-a plâns.

Stewart este una dintre cele peste 40 de penitenciare private din toată țara în care sunt deținuți cei aflați în situația de a fi deportați. Ține de geografie și de noroc unde ajung imigranții. Dacă sunt arestați în sud-estul țării, au mari șanse să ajungă la Stewart. Dar dac-ar fi trimiși la Miami, de exemplu, viitorul lor ar putea să arate cu totul altfel: ar avea șanse de peste trei ori mai mari să găsească un avocat și de zece ori mai mari să rămână în State.

Și, deși acuzații în cazurile penale au dreptul la un avocat chiar dacă nu și-l permit, imigranții care se confruntă cu deportarea nu primesc nimic de-a gata. Familiile mai sărace trebuie fie să adune vreo șapte mii de dolari pentru un avocat particular, sau să spere c-o să găsească un avocat pro bono, sau care oferă sprijin legal, și care e dispus să preia cazul pe gratis. Ceea ce la Stewart e aproape imposibil.

Un raport din septembrie al Consiliului pentru Imigrație din Statele Unite a constatat că, din 2007 până în 2012, doar 6% dintre deținuții de la Stewart a avut avocat. Mai puțin de jumătate din rata națională de imigranți aflați în detenție.

Prezența unui avocat afectează enorm toate aspectele unui caz. Imigrația e și o zonă complicată, discreționară, a legislației, cu foarte puține drepturi garantate de constituție. Fără un avocat, imigranții pot să nu afle că sunt eligibili pentru un anumit tip de ajutor, să nu știe cum să alcătuiască un dosar de cerere de azil sau să nu înțeleagă că statutul de imigrant depinde de cazier. Studiile arată că imigranții care au avocați au mai multe șanse să participe la o audiere pentru cauțiune din prima și să aștepte soluționarea cazului în libertate. Au mai multe șanse să ceară ajutor financiar și au de până la 14 ori mai multe șanse să-și câștige cazurile și să rămână în State.

O purtătoare de cuvânt a Biroului Executiv pentru Evaluarea Imigrației, agenția din cadrul departamentului de justiție care administrează tribunalele pentru imigranți, a declarat într-un email că biroul recunoaște importanța reprezentării legale și „a demarat mai multe inițiative pentru a încuraja reprezentarea". La Stewart, deținuții pot să participe la un program de orientare coordonat de Catholic Charities, care încearcă să le explice totul, de la rolul persoanelor prezente în sala de judecată până la complicata legislație pentru azilanți a Statelor Unite.

Deținuților li se pune la dispoziție și o „listă de organizații care oferă asistență legală gratuită" – dar trei din cei patru avocați de pe listă nu mai acceptă cazuri pro bono de la Stewart.

Fără avocați, mulți deținuți ajung să depindă de prietenii și membrii familiei aflați în libertate ca să-i ajute să găsească o cale de a rămâne.

Kimberly Griffith era singura persoană care mai putea să-l ajute pe actualul său soț, Carlos Marroquin Lopez, cât s-a aflat la Stewart în 2013. Marroquin Lopez a venit în Statele Unite în 1998 și a lăsat în urmă un cartier cu o rată uriașă a criminalității în Guatemala. A sperat să poată câștiga suficient cât să trăiască. Cei doi s-au cunoscut și-au început să se vadă pe vremea când lucrau la o alimentară din Carolina de Nord. Ea era manager pe tura de noapte și el spăla pe jos. Marroquin Lopez a fost tras pe dreapta în timp ce conducea fără permis (la momentul respectiv n-avea cum să-și ia permis în Carolina de Nord, pentru că era imigrant ilegal) și după o săptămână a fost transferat la centrul de detenție din Lumpkin. N-avea cazier penal, dar mai fusese deportat o dată în trecut.

În scurt timp, Griffith, cetățeancă americancă, s-a trezit că se străduia să navigheze printr-un sistem cu care nu se mai confruntase niciodată. „Luam legătura cu lumea pe Facebook și citeam articole și încercam să aflu ce pot să fac", zice ea. „Am sunat la zece sau 12 avocați. Niciunul n-a vrut să se ocupe. Mulți mi-au zis: «Stewart e așa departe. E la mama naibii, în pustietate.»"

Griffith l-a vizitat de opt ori pe Marroquin Lopez, de-a lungul celor trei luni cât a stat în detenție. De multe ori conducea câte cinci ore până la Stewart, stătea o oră și-apoi conducea cinci ore înapoi spre casă. Uneori stătea peste noapte la un „adăpost de ospitalitate" gratuit pentru rude, organizat de un ONG pentru drepturile imigranților, El Refugio. În Lumpkin nu există hoteluri.

În cele din urmă, cei doi au renunțat la ideea de a găsi un avocat și de a se lupta pentru cazul lui. Marroquin Lopez a fost deportat în Guatemala în iunie 2013, iar Griffith l-a urmat după o lună.

Pentru cei care n-au un sistem de sprijin în Statele Unite, situația e și mai dificilă.

Sadam Hussein Ali, în vârstă de 21 de ani, e la Stewart de mai bine de-un an. Al Shabab, o grupare teroristă din Somalia lui natală, a început să-i amenințe familia și să spună c-o să-i răpească sora mai mică, în schimbul unor taxe neplătite, ilegale, pe care le pretindeau din partea afacerii lor de familie. Hussein Ali a fost bătut de membri al Shabab și a stat 15 zile la închisoare înainte să poată fugi. Și-a luat sora și a fugit într-o tabără de refugiați din Kenya, unde aceasta a reușit să se ascundă de bărbați purtând burka.

Hussein Ali a fugit apoi în Brazilia, a călătorit timp de trei luni pe jos de-a lungul Americii Centrale și de Sud și s-a predat la granița dintre Statele Unite și Mexic, unde le-a spus grănicerilor că vrea să ceară azil. A fost trimis la un centru de detenție din Texas, unde a stat zece zile. Apoi a fost transferat la Stewart.

În timpul mandatului Președintelui Barack Obama, numărul de azilanți deținuți ca Hussein Ali a crescut de aproape trei ori din 2010 până în 2014. În anul fiscal 2014, circa 77% dintre imigranții azilanți, mulți dintre ei femei și copii, au fost deținuți în așteptarea soluționării cazului, în loc să fie eliberați condiționat sau pe cauțiune, cum se-ntâmplase cu mulți înainte. Asta înseamnă peste 44 de mii de azilanți în detenție.

Șansele de a fi eliberat condiționat de la Stewart sunt în mod special foarte mici. În 2015, conform datelor analizate de Southern Poverty Law Center, niciun deținut de la Stewart nu a fost eliberat condiționat, comparativ cu 6% dintre deținuți de pe tot cuprinsul țării. Numărul de persoane eliberate pe cauțiune de la Stewart a fost la jumătatea mediei centrelor din restul țării. Iar pentru cei eliberați, cauțiunile au fost, în medie, cu 5 500 de dolari mai mari.

La Stewart, Hussein Ali a sunat mai mult de zece avocați, în căutare de ajutor. Mulți nu i-au răspuns. Cei câțiva care i-au răspuns fie l-au refuzat din start, sau au zis că-i cer cinci mii de dolari. El tocmai își cheltuise toate economiile, zece mii de dolari, ca să ajungă în Statele Unite. Când a ajuns la granița dintre Statele Unite și Mexic mai avea 460 de dolari. Acum muncește la bucătăria de la Stewart și câștigă cât să-și plătească telefoanele date avocaților și familiei.

A reușit să-și completeze cât de cât cererea de azil doar cu ajutorul unui deținut somalez mai în vârstă, care ajunsese acolo cu trei luni înaintea lui și vorbea engleză mai bine.

Cererea a fost respinsă în martie, iar Hussein Ali, ca majoritatea prietenilor lui, s-a hotărât să nu facă apel. S-a gândit că n-are nicio șansă, după ce-a văzut cum toți bărbații la rând au pierdut cazurile. „Dac-aș avea avocat, cred c-ar fi mai bine", zice el. „Cred că sunt în cel mai nasol loc din SUA."

Acum așteaptă să fie deportat înapoi în Somalia.

„Dacă mor, mor", zice el.

Pe vremuri, în față la 4-Way BBQ, unul dintre cele două restaurante din Lumpkin, exista o reclamă pe care scria „AVOCAT PENTRU IMIGRANȚI" cu un număr care începea cu 1-800 – dar la care nu răspundea nimeni. (Reclama a fost dată jos în noiembrie.) Pe lângă intrarea în Stewart se află o altă reclamă pentru un avocat de imigrații, de data asta în spaniolă, cu o adresă care te duce la un birou de contabilitate pentru declararea impozitelor și un număr de telefon cu post deconectat. Iar pe marginea drumului, imediat după Stewart, se află o reclamă un pic șifonată, în iarbă, cu un număr de telefon al avocatei pe probleme de imigrație Elaine Morley din Houston. Când am întrebat-o dacă mai acceptă cazuri de acolo, Morley a oftat.

„E oribil locul ăla", zice înainte să se pornească într-o litanie de frustrări: distanța, lipsa cazărilor, rata mare a cazurilor respinse, dificultățile în a-i contacta pe clienți. A auzit povești asemănătoare și de la alți avocați. De-aia s-a și lăsat, după un singur caz. „Nici nu mă mai întorc acolo", zice femeia.

Leigh Ann Webster, avocată pe probleme de imigrație din Atlanta, a luat două cazuri de la Stewart, înainte să-și jure că nu mai face niciodată așa ceva. „Ca avocat particular n-am cum să cer destui bani cât să merite genul ăsta de efort", îmi zice.

Elizabeth Matherne, avocată pe probleme de imigrație din Atlanta, a reprezentat deținuți de la Stewart timp de mai bine de cinci ani, înainte să se hotărască să nu mai accepte clienți noi. A încercat să convingă mai mulți avocați să accepte cazuri de-acolo, în ciuda greutăților. „Lipsești o zi întreagă de la birou și pierzi complet legătura cu lumea", zice ea. „Te duci acolo ca și cum te-ai întoarce în timp." Matherne trebuia de multe ori să plece de-acasă la 4 dimineața ca să ajungă la audieri la ora 8. Iar resursele propriu-zise de la centru sunt complet depășite, zice ea. „N-ai acces la internet, la fax… nimic. Trebuie să te pregătești cu o noapte înainte și să te asiguri că ai absolut tot ce-ți trebuie."

Pentru majoritatea avocaților, greutățile nu se opresc odată cu mașinile acestora în parcarea de la Stewart. Mai mulți s-au plâns de regulile arbitrare pe care le impune CCA-ul, care s-a re-branduit de curând în CoreCivic. Centrele administrate de companii private precum CoreCivic sunt supuse unor evaluări mult mai puțin stricte decât centrele publice de detenție. Spre deosebire de alte centre de detenție, avocații spun că aici nu pot să programeze convorbiri telefonice gratuite, legale, cu clienții. În schimb, deținuții trebuie să strângă destui bani cât să-și ia o cartelă telefonică și să spere că reușesc să dea de avocat la telefon. Centrul ar fi trebuit să instaleze un sistem de videoconferințe încă din 2014, conform contractului, dar au reușit abia anul ăsta, în august, după mai multe plângeri.

Dacă e să se-ntâlnească în persoană cu clienții, avocații spun că sunt puși să aștepte cu rele și că, de multe ori, sunt refuzați pe față, fără motiv. Când sunt lăsați să intre, o folie groasă de Plexiglas îi desparte de clienți și nu pot să vorbească decât la telefon. Iarna trecută, telefoanele n-au mers câteva luni. Avocații n-au avut altă variantă decât să urle la clienți prin geam.

Ca răspuns la o scrisoare din martie în care apăreau tot felul de plângeri de genul ăsta, oficialii ICE au spus că îmbunătățirile cerute de avocați sunt „activ cercetate și evaluate". Au consemnat că regulile cu privire la vizitele avocaților sunt afișate în zona de așteptare și că telefoanele au fost reparate între timp.

CoreCivic nu a răspuns la scrisoare. Într-un email, purtătorul de cuvânt Jonathan Burns a scris că „avocații pot să viziteze deținuții la orice oră din timpul orelor de vizită, fără programare, prin prezentarea unui act de identitate cu fotografie și după verificarea apartenenței la barou. Aceste vizite nu au o limită impusă de durată." A negat că telefoanele n-ar fi funcționat sau că avocații n-ar avea cum să programeze convorbiri telefonice cu clienții.

În august, departamentul pentru siguranța națională a spus c-o să „evalueze" încetarea contractelor cu companiile private de penitenciare, urmând astfel exemplu Biroului pentru Penitenciare. Dar la începutul lunii a anunțat că va continua contractele, având în vedere anumite „considerente fiscale" și nevoia de a face față „creșterii numărului de deținuți". Ce-i drept, în timpul mandatului președintelui ales Donald Trump, e foarte probabil că ICE va fi nevoit să crească din plin numărul de deținuți din centrele pentru imigranți – cotația acțiunilor CoreCivic la bursă a explodat în urma alegerii acestuia.

Și unii judecători spun că amplasarea centrului le îngreunează meseria. În octombrie, un grup de foști judecători pe probleme de imigrație i-au scris secretarului departamentului de siguranță națională Jeh Johnson și i-au cerut să regândească sporirea numărului de deținuți ICE, pentru că afectează echitabilitatea desfășurării proceselor în tribunalele pentru imigranți. Johnson nu a răspuns.

„Dacă oamenii nu sunt reprezentați, cum poți să-ți faci treaba corect?", spune Paul Wickham Schmidt, fost judecător pe probleme de imigrație și fost președinte al Comisiei pentru Apeluri de Imigrare. Când izolezi câțiva judecători și-i pui să judece doar cazuri de deținuți, spune Schmidt, mai și dai naștere unei culturi în care acordarea sprijinului devine excepția, nu regula. Faptul că centrele de detenție sunt situate în zone rurale „pare să fi fost un plan mai mult sau mai puțin intenționat de a-i descuraja pe imigranți să caute să fie corect reprezentați și să se lupte ca să rămână în SUA."

Avocații și activiștii pe probleme de imigrație au depus o plângere vara asta la Biroul Executiv pentru Evaluarea Imigrației, în care au insinuat că judecătorii de la Stewart le încalcă deținuților dreptul de a fi judecați imparțial. Deținuții au susținut că sunt descurajați de la a face apel, nu li se dau instrucțiuni complete despre cum să-și completeze cererile de azil și nu sunt lăsați să se ducă la programul de orientare organizat de Catholic Charities.

Biroul le evaluează plângerile și nu a emis un răspuns încă.

Romero e închis la Stewart de aproape un an.

Reprezentanții ICE l-au trimis mai întâi la centrul de detenție de la Port Isabel, Texas, la mai puțin de cinci ore cu mașina de casă. Iubita lui, Cilvia Reyes, cu care e de șapte ani, s-a apucat imediat să caute un avocat. A găsit unul care-avea biroul la mai puțin de o oră de centru și care avea de gând să-l ajute pe Romero să ceară viză, pentru câteva mii de dolari.

Avocatul putea să ajungă ușor cu mașina la centru, ca să-l viziteze pe Romero și să lucreze împreună la cerere. Pentru asta, aveau nevoie de scrisori de susținere din partea comunității, de la prieteni și rude, precum și de diverse documente legale. Dar, la o săptămână după ce Romero aterizase la Port Isabel, toate eforturile lor s-au încheiat abrupt, pentru că i s-a spus să-și facă bagajele și să se pregătească de mutare. L-au trimis la 1.600 de kilometri și patru state depărtare, în Georgia. Cu excepția unei scurte șederi într-un centru de detenție din New Mexico, pe când părea că va fi deportat, Romero a rămas tot acest timp la Stewart.

Avocatul care-l ajuta pe Romero cu viza n-a putut să-l reprezinte la Stewart. Era prea departe pentru cât își permiteau ei să-l plătească. Așa că Reyes a încercat să găsească pe cineva mai aproape. Cea mai bună șansă de a găsi pe cineva aproape era să sune la avocații de la 240 de kilometri distanță, din Atlanta. Însă a primit mereu același răspuns.

Romero a fost condamnat de trei ori până acum, deci e pe lista de persoane cu prioritate la deportare. Ar avea șanse să rămână în țară dacă i se aprobă viza U, o formă de ajutor pentru imigrare concepută pentru victime ale unor acte criminale.

A sperat c-o să fie eliberat din detenție cât i se procesa cererea de viză, ca să poată avea în continuare grijă de copii, care au azi 17, 16, respectiv 14 ani. Dar condamnarea pentru droguri spune că ar putea să fie supus la detenție obligatorie, conform legii imigrației, și că nu are dreptul la o audiere pentru cauțiune. A încercat să dea statul în judecată ca s-o obțină, dar n-are avocat, deci n-a reușit să obțină eliberarea.

Copiii i s-au risipit. Locuiesc cu mătușa și cu diverși prieteni de familie la Houston, în timp ce tatăl lor e deținut. Reyes s-a mutat de curând cu mama, când nu și-a mai permis propriul apartament.

„Din ziua în care m-au săltat de la Imigrație… Nu mai dorm, nu mai funcționez ca lumea… pentru că iar m-au despărțit de copiii mei", a scris Romero într-o declarație dată la tribunal în ianuarie.

„Mi-a fost și tată și mamă… Trebuie să înțelegeți că nu pot să mă descurc singură", a scris Jennifer, fiica lui cea mai mare într-o scrisoare inclusă în dosarul pentru viză. „Numai tata mi-a mai rămas".

Romero a vrut să se transfere într-un centru de detenție mai aproape de casă, ca să poată primi vizite de la copii. Nu i-a mai văzut de mai mult de-un an. „În fiecare zi mă rog la Dumnezeu să mă mute undeva mai aproape de copiii mei. Sunt disperat", a scris acesta într-o scrisoare din iunie.

Bryan Cox, purtător de cuvânt ICE a spus că nu poate comenta cazul particular al lui Romero, dar că „în general, sistemul de detenție civilă ICE urmărește să reducă numărul de transferuri și să maximizeze accesul la avocați și vizite", după cum a scris într-un email. „ICE plasează deținuții în baza resurselor disponibile și a nevoilor agenției."

Între timp, Romero încearcă să folosească resursele din biblioteca legală de la Stewart, chiar dacă majoritatea sunt în engleză. Reyes caută consiliere legală pe Google, dar e greu să-și dea seama ce trebuie să caute, din moment ce nu participă la audierile lui. Romero a primit niște ajutor de la un coleg de detenție care fusese avocat în Venezuela natală. L-a ajutat pe Romero să completeze actele de care avea nevoie la tribunal și să încerce să obțină o audiere pentru cauțiune. Dar li s-a stricat și-acest mic aranjament în iulie, când l-au deportat și pe el.

Cea mai recentă audiere a lui Romero a avut loc pe 15 noiembrie. El zice c-a durat doar câteva minute. Deși încă n-a aflat dacă i s-a aprobat viza, judecătoarea i-a spus că nu mai are timp. A ordonat deja să fie deportat. Un prieten de la centrul de detenție i-a dat lui Romero numărul de telefon al unui avocat din Atlanta, care cere 150 de dolari doar pentru întâlnirea preliminată. Reyes se chinuie să strângă niște bani și o să-și vândă mașina ca să facă rost de niște cash.

Dacă nu cere un apel până joi, Romero o să fie deportat.

„Vreau să ies de-aici… Îmi fac griji pentru copiii mei", îmi spune în timpul unei convorbiri telefonice cu hârâituri de la centrul de detenție. „Mă așteaptă."

Traducere: Ioana Pelehatăi

Intrarea în Centrul privat de Detenție Stewart din Georgia. Fotografie de Kevin D. Liles