Muzeul Instalatorului din România e o combinație tare de glumițe porcoase și demență mioritică

La câțiva pași de primăria din Petroșani, o casă ascunsă de brazi etalează o fațadă plină de culoare, pe care tronează fel de fel de obiecte. Un pian de jucărie, o telecomandă, un fierăstrău sau un telefon vechi, toate vopsite în auriu, completează decorul suprarealist și par să își nege existența, pentru că sub fiecare stă scris, în franceză: acesta nu e un pian, aceasta nu e o telecomandă și tot așa. Cum ar veni, aici nimic nu e ceea ce pare.

Suntem la Muzeul Instalatorului Român, un așezământ care, de departe, poartă marca artistului petrilean Ion Barbu, poate cel mai activ și mai interesant artist contemporan român. Dacă treci pragul casei colorate, dai de o lume complet schimbată, în care obiecte banale devin adevărate opere de artă. Poți găsi aici torța olimpică românească, roaba lui Dumnezeu sau banca donatorului de spermă, plus o mulțime de alte instalații care te fac să râzi și care îți arată că, oricât de banal ar fi un lucru, poate fi pus în valoare dacă-l privești altfel.

Muzeul ăsta e unic din toate punctele de vedere, pentru că doar aici poți vedea o altfel de versiune a celebrului tablou „Țipătul", de Edvard Munch, o reinterpretare ironică a autoportretului semnat de Van Gogh sau o istorie a artei făcută din sfoară și ceasuri.

Orice e posibil aici: avem o masă gata pregătită pentru cina cea de taină (e drept că predomină sticlele), la care participanții sunt identificați prin ecusoane corporatiste, iar la WC te întâmpină câteva fotografii cu Elena Udrea, să-ți facă șederea mai plăcută.

Una peste alta, e un loc din care n-ai cum să ieși, decât cu zâmbetul pe buze, după o porție bună de râs. Până la momentul deschiderii oficiale, din 24 iulie, am stat de vorbă cu Ion Barbu despre muzeul ăsta, dar și despre altele pe care le are deja în cap.

VICE: De ce Muzeul Instalatorului?
Ion Barbu: Sunt două lucruri care m-au dus spre numele ăsta: primul este sintagma aia folosită când au intrat polonezii în Uniunea Europeană: instalatorul polonez a invadat Anglia. Noi îl avem pe deja celebru instalatorul Dorel, care a fost al doilea motiv pentru care am dat numele muzeului.

O fi instalatorul un pretext, dar ce văd aici e un veritabil muzeu de artă contemporană.
Da, așa zice toată lumea, așa cred și eu. E artă post-post modernă și un gen pe care mi-a plăcut foarte mult să îl cultiv, caricatura tridimensională. Demersul meu a pornit de la un tablou celebru, îl poți vedea aici, tabloul lui Rene Magritte, cel în care a desenat o pipă, iar sub ea a scris "ceci n'est pas un pipe". Tot muzeul merge pe această idee, că nimic din ceea ce vedem nu pare să fie ceea ce este. Este un omagiu pe care i-l aduc lui Magritte, pe care-l consider, subiectiv vorbind, cel mai mare suprarealist din lume.

Ce zic cei care-au intrat până acum aici? Presupun că se râde foarte mult.
Unii râd, alții își pun niște întrebări. Tîmpite! (râde) Am auzit multe comentarii, în timp ce lucram aici, cățărat pe schele. De exemplu, apropo de Matizul care e suspendat afară în curte, unul a zis că aici ar fi o reprezentanță Matiz. Asta mi-a plăcut foarte tare – adică să faci o reprezentanță pentru ceva ce nu se mai fabrică de ceva vreme.

Ce mi-a plăcut când am intrat prima oară a fost că fiecare obiect de aici își arată sensul de la prima vedere.
Absolut, mai ales că, modul de abordare fiind cel cu instrumentele caricaturii, mesajul este foarte direct. E drept că, dacă vrei să pătrunzi puțin în profunzime, trebuie să pui mâna să mai și citești sau să apelezi la Google, ca să vezi cine-a fost Magritte, cine-a fost Pollock și alții.

Care-i povestea cu globurile de hârtie desenate?
Sunt primul care-a experimentat genul ăsta, de caricatură sferică. Desenele astea au fost prezentate într-o expoziție personală la Ankara și după aceea la târgul de artă de la Istanbul. Expoziția se intitula – pretențios, dar bine motivat – „Sferele înalte ale caricaturii". E genul acela de artă în care privitorul se rotește în jurul sferei ca planetele în jurul soarelui Ion Barbu. E o problemă totuși, și anume aceea că nu orice desen se pretează la acest gen de artă: pleci dintr-un punct și după ce te rotești 360 de grade trebuie să dai de poantă. Și poanta e pe la 330 de grade.

Știu că ați mai umplut până acum două case cu munca dumneavoastră. Cum e să știi că ai făcut un muzeu de la zero?
Se zice că nu ești om dacă n-ai făcut un copil, dacă n-ai zidit o casă și dacă n-ai sădit un copac. Asta-i minimum minimorum. Dacă ai pretenția că ești și un intelectual angajat, atunci mergi mai departe și vrei să lași în urma ta și lucruri care durează. Ori eu cred că muzeele astea sunt astfel de pietre, pe care le pui la templul tău.

Ce proiecte de genul ăsta mai aveți?
Îți reamintesc că atunci când am început lupta pentru salvarea minei Petrila, în prima mea scrisoare de intenție adresată ministrului era și faptul că pot să fac nu unul, ci zece muzee în spațiul minei, le-am și enumerat. Ăsta era un muzeu care s-ar fi potrivit de minune acolo, într-un spațiu mult mai mare, unde lucrările ar fi fost puse altfel în valoare și cred că ar fi fost un punct de atracție. Nu s-a putut acolo, s-a putut aici.

Văd în jurul meu obiecte banale, pe care le întâlnim peste tot, dar cărora le-ați dat o altă viață. De unde le-ați strâns, de prin pod, de la magazinele de marfă la mâna a doua?
Vezi tu, când un lucru e împotriva ta trebuie să-l faci să fie în favoarea ta. Dacă Valea Jiului e plină de second-hand-uri, e normal că lucrul ăsta te deprimă, pe de-o parte, dar în același timp își dă și idei pentru obiecte care, conform teoriei lui Magritte, nu par să fie ce sunt în realitate. Și-atunci, îți pui un pic capul la bătaie și le faci artă post-modernă.

Din păcate, asta-i boala tuturor orașelor din Valea Jiului, care-s orașe cvasi-moarte. Acuma, nu știu dacă o să-ngrop eu Valea Jiului sau mă va-ngropa ea pe mine, dar un lucru e sigur: și eu, și ea avem aceeași soartă!

Vezi mai jos și alte fotografii din Muzeul Instalatorului Român

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Valea Jiului:
Cum moare Petrila, cea mai adâncă mină din Europa
Fotografii cu orașele din România în care industria a murit
Minerii au plâns la înmormântarea Petrilei