Dacă nu plângi la clipul cu românul de la protestul tiriștilor din Canada înseamnă că n-ai suflet

Există o legendă pe care n-am văzut-o niciodată confirmată sau infirmată care zice așa: sunt mai puțin fire de nisip în deșert decât români în lume. Așa se face că, fără surpriză, un român a devenit vedetă pentru câteva zile în rândul celor care protestează în Canada în acest început de an. „Convoiul Libertății”, cum a fost denumit momentul, a adus câteva mii de șoferi în Ottawa. Lupta lor e cu statul, cu legile și, mai ales, cu vaccinurile.

Din toată fierberea convoiului canadian, care se întinde deja pe mai mult de-o lună, s-a ridicat un român. Csaba Vizi, născut în Baia Mare, cu naționalitate maghiară, și acum șofer pe tir la o firmă din Ontario. Pe 6 februarie, el a ajuns pe YouTube și de-acolo a pornit, cu și mai ales fără voia lui, să cucerească internetul. A fost ajutat, cel mai probabil, de români care l-au văzut pe unul de-ai lor și-au zis că, iată, o însemna ceva. Înseamnă, chiar înseamnă!

Clipul cu el abia are nouă minute și a fost tras când Vizi protesta deja de mai bine de opt zile. Sunt trei capitole în care îți recomand să-l vizionezi. Întâi este omul – angajat, muncitor, afectat direct de legea care impune vaccinare obligatorie pentru șoferii care trec în Statele Unite ale Americii; este apoi antivaxxerul – ar lua vaccinurile și le-ar trimite la mama lor acasă, oriunde ar fi asta; în fine, este și bărbatul cu suflet – nu se ferește să spună c-a plâns, ba chiar de sute de ori.

Cum ziceam, în doar nouă minute Csaba Vizi face un rol deosebit, trei personaje într-un singur om, într-o singură cabină de tir. Nu știu cât crede cu adevărat în ce spune, dar nici nu contează asta. E în sine spectaculos. 

„O să mă întorc acasă glorios ca Cezar sau într-un sac de transportat cadavre”, zice Vizi fără să clipească măcar. Aș vrea să am fie și doar pentru o zi încrederea lui. Cred că aș băga, în sfârșit, în crypto și-aș juca biletul ăla nebun la loto. Dar n-am. Eu stau la laptop, mă uit la clipuri pe YouTube și-mi scriu admirația.

Același om dârz, Cezarul de Windsor, Ontario, se simte la protestul canadian ca la revoluția românească din ‘89. Avea 18 ani și-a trăit în stradă căderea lui Ceaușescu. „Eram pe stradă cu un topor în mână la vremea aia”, zice el. Niciun mușchi nu i se clintește pe fața care radiază sub un zâmbet al încrederii și determinării. Zâmbetul, trebuie să recunosc, e cuceritor. Ridurile sunt, de asemenea, o dovadă a trecerii vieții și-a zilelor în care soarele a fost prea puternic ca să se uite pe deplin la el. I-a mijit și-a mers înainte. 

„Într-o anumită formă trebuie să-i mulțumim lui Justin Trudeau”, spune Csaba Vizi. „Toți oamenii ăștia s-au unit, toată dragostea asta de pe străzi, datorită lui.” E dezarmantă capacitatea lui de înțelegere. O fi Trudeau oribil, cel puțin din cum îl percep protestatarii, dar iată că-s și chestii bune.

Am mai reținut și fraza asta deosebită: „I broke the english”. 

Cel care a înregistrat clipul îl întreabă dacă se uită la știri. Se uită, da, dar doar când are timp. „Încerc să mă țin departe de cele false”, zice Vizi. Eu m-am dus pe fentă. Am crezut că încep să-l înțeleg. A adăugat la treaba asta și că-l necăjesc cei care vin să filmeze străzile goale, să se poarte de parcă n-ar exista protestul. „Protestatarii s-au enervat și i-au gonit. A fost awesome!”, povestește Vizi. 

Același premier Trudeau care a ajutat oamenii să se adune, să împrăștie iubire, i-a acuzat că protestul ar avea caracter rasist, pe lângă ceva acte de violență și chiar dezinformare. Românul nostru zice că el nu vede culori. De fapt, le vede și le acceptă pe toate. „Am prieteni de toate culorile. Spanioli, chinezi, de toate culorile. Am mulți prieteni și sunt grozavi. Nu e rasism aici. Deloc”, zice el. Și eu îl cred, că nu poți fi rasist când, iată, ai prieteni.

A venit apoi întrebarea care poate face și desface un om: cum ar fi el, dacă ar fi premier? „Aș pune niște toalete pe stradă, că nu-i nimic acum. Bine, asta e o glumă”, zice Csaba Vizi ca să mai destindă un pic lucrurile. Apoi intră-n subiect ca tirul într-o căsuță de pământ de pe vreun deneu românesc. „Aș opri această lege”, atacă Vizi problema. „Aș ambala toate vaccinurile și le-aș trimite de unde au venit și aș cere scuze pentru guvernul precedent pentru ce-a făcut cu oamenii, pentru că distruge atâtea vieți, atâția oameni și-au pierdut joburile. Sper că totul își revine acum.”

Personajul acesta pare că-l prinde tare bine. Și omul care îl chestionează îi mai saltă una la fileu: cine-i tatăl lui Justin Trudeau? „Castro? Arată la fel. Cu siguranță arată la fel”, zice al nostru om pribeag printre străini. „Sunt curios când o să-l aud vorbind în spaniolă pe TV, în afară de franceză și engleză.” Iată cum omul care evită știrile false se duce direct în cea despre cum Trudeau ar fi fiul lui Castro. 

Am mai reținut și fraza asta deosebită: „Am venit în Ottawa să livrez speranță și o să plec cu libertate, așa că o să am o încărcătură mare și la plecare.”

Csaba Vizi, Cezarul din Baia Mare via Ottawa, a zis că va fi ultimul tirist care pleacă din Ottawa. Fără glumă, va fi. Până atunci, în fiecare zi, sufletul i se sfarmă în mii de bucăți și se compune la loc. „De când am venit aici am plâns de peste 970 de ori, poate și mai mult”, și-a slăbit el baierele sufletului. „Port uneori ochelarii de soare doar ca să-mi acopăr ochii. Nu am crezut că poate face Canada așa ceva.”

A povestit și câtă dragoste e, iată, în jur. Cineva a venit să-i dea 50 de dolari. A zis că nu-i acceptă. Omul respectiv a zis că nu-s ai lui, cineva i-a dat cinci mii de coco să-i împartă protestatarilor. Altă dată o bătrână, din puținul ei, a vrut să-i dea 20 de dolari. „N-am vrut să-i accept, dar nu voia să plece fără să-i iau.”

„Poți simți dragostea în aer, frate”, pictează românul nostru imaginea protestului pe-o pânză efemeră a cuvintelor rupte-n engleză. „Cu engleza mea abia pot exprima în cuvinte, dar mă bucur că fac parte din asta.”

E posibil ca Csaba Vizi să fie printre puținii oameni pe care nu poliția i-a făcut să plângă, ci a plâns alături de poliție. „Acum două zile vorbeam cu un polițist”, deapănă șoferul firul poveștii. „După vreo 15 minute amândoi plângeam. Era norocos că lacrimile i se opreau în mască, dar ale mele se adunau uite aici în barbă.”

Nu știu de tine, dar eu am văzut filme de dramă cu mai puțină emoție decât a reușit să adune un român în cabina unui tir la mii de kilometri distanță de casă. Lacrimi în barbă, un zâmbet care în sine rivalizează soarele și un țel: glorios ca Cezar sau deloc.