De ce nu oprim schimbările climatice

Mediul e în criză. ONU spune că avem 12 ani la dispoziție ca să menținem temperaturile sub 1,5 grade Celsius, altfel lucrurile o s-o ia razna de tot: inundații, secetă și călduri extreme cu efecte severe asupra populației sărace.

Dar cum am ajuns aici? Păi, în primul rând din cauza cantității enorme de combustibil fosil pe care îl consumăm pentru cele mai mărunte activități din viața de zi cu zi. Acesta e principalul motiv care duce la schimbări climatice.

Simon Pirani, autorul cărții Burning Up: A Global History of Fossil Fuel Consumption, e expert pe acest subiect. Am vorbit cu el despre lupta continuă a omenirii cu fenomenul încălzirii globale și obstacolele pe care le întâmpinăm în această luptă.

VICE: Ni se spune adesea cum putem contribui la reducerea emisiilor de carbon, de exemplu să nu mâncăm carne sau să nu consumăm curent aiurea. Crezi că au vreun efect?
Simon Pirani: Nu. Toată societatea trebuie să reacționeze la această problemă, iar cum puterea și averea sunt distribuite așa cum sunt, e greu de crezut că se va întâmpla asta.

Deci n-ar trebui să ne obosim să devenim vegani?
N-aș vrea să spun că e irelevant consumul de carne. Dimpotrivă, consumul de carne e o modalitate de a obține proteine care irosește enorm de multe resurse. Trăim într-o lume în care există un miliard și jumătate de persoane subnutrite. Dar mai sunt și opt sute de milioane de persoane obeze, iar lor sigur nu le-ar strica să mănânce mai puțină carne.

Dar e naiv să-ți imaginezi că soluția pentru schimbările climatice e să implori oamenii să-și schimbe dieta. Combustibilul fosil e consumat prin sisteme tehnologice precum rețelele electrice și infrastructura, care fac parte din sistemul nostru social și economic.

Cei dintre noi care au o anumită vârstă țin minte că în anii 1980 existau speranțe foarte mari că această rețea tehnologică să aibă ca rezultat reducerea consumului de combustibil fosil. Ideea era că oamenii o să stea acasă și o să interacționeze unii cu alții prin intermediul calculatoarelor și nu va fi nevoie să folosească mașinile ca să meargă la muncă. Evident că n-a funcționat așa. Internetul folosește mai multă energie pe glob decât consumă toată India pentru orice. Căutăm scoruri la meciuri de fotbal, cumpărăm orice de pe internet, iar toate astea consumă mult combustibil. Eu zic că se poate și altfel. Tehnologiile se pot dezvolta într-o direcție sau alta.

Ajută dacă folosim mijloacele de transport în comun în loc de mașina personală?
Argumentul cheie din cartea mea e că toate sistemele astea trebuie să se schimbe. Dacă am urma soluția asta, problema cu mașinile n-ar fi să convingem tinerii că se pot simți bine și în alte feluri decât într-o bucată mare și grea de metal care folosește o grămadă de energie… asta ar fi doar o parte – cea principală ar fi să ne dăm seama că industria mașinilor nu ajută societatea așa cum ar face-o tehnologia. Îi oferă un serviciu, dar cu multe efecte secundare distructive.

Dacă faci o comparație între Atlanta și Barcelona, acestea au o populație similară și un standard de viață similar, dar Atlanta folosește de zece ori mai mult combustibil decât Barcelona. Asta din cauză că cetățenii din Atlanta sunt de zece ori mai fericiți decât cei din Barcelona? Mă îndoiesc. Cred că cetățenii din Atlanta trăiesc într-un mediu care folosește combustibil intensiv, iar cei din Barcelona nu. Ne arată că oamenii pot trăi în stiluri diverse și pot reduce consumul de combustibil dacă doresc.

Au existat numeroase conferințe pe tema schimbărilor climatice încă de la începutul anilor 1990. De ce n-a reacționat mai activ comunitatea internațională pentru combaterea consumului de combustibil?
În 1992, a avut loc o conferință la Rio unde s-a semnat tratatul care a dat naștere discuțiilor internaționale despre climă, iar tratatul a fost un acord general că trebuie redus consumul de combustibil. Așadar, descoperirea încălzirii globale și tratatul din Rio din 1992 au coincis cu creșterea neoliberalismului, mai ales în sferele elitelor americane și britanice. E un lucru important dacă vrem să știm de ce nu s-au luat măsuri după tratatul de la Rio. De ce nu a dus acel tratat la reducerea consumului de combustibil, ci la creșterea lui?

Există niște explicații simpliste precum „Politicienii nu-și respectă niciodată promisiunile”. Dar dincolo de ele, nu putem să nu observăm că neoliberalismul a devenit tot mai popular în cadrul guvernelor și al cercurilor de business, în cadrul instituțiilor financiare internaționale precum IMF și Banca Mondială, de la începutul anilor 1990. Așadar, chiar dacă politicienii susțin că e nevoie să reducem consumul, fiecare se gândește la liberalizare și privatizare. Toți vor să facă piețele cât mai eficiente, conform presupunerilor neoliberale despre cum ar putea crește economia. Și, bineînțeles, presupunerea supremă e că creșterea economiei e un lucru bun și necesar pentru omenire.

Care a fost reacția neoliberală la schimbările climatice?
În 1992, Uniunea Sovietică tocmai se prăbușise și cea mai mare putere a lumii, Statele Unite, a hotărât că există și alte alternative la reducerea consumului de combustibil. Alternativa prezentată a fost că puteau fi folosite anumite mecanisme de piață pentru a produce efectul dorit. Aceste mecanisme de piață au stat la baza tratatului de la Kyoto semnat în 1997, care a avut scopul de a înființa piețe de carbon. Dar n-a funcționat: consumul de combustibil a crescut.

În 2005, UE a dezvoltat prima piață de carbon și, deși prețurile au fost suficient de mari cât să-i țină ocupați pe câțiva speculanți, au fost prea mici ca să crească eficiența energiei, așa cum ar fi trebuit. Prețurile au tot scăzut: de la treizeci de euro tona în 2006, au scăzut la sub zece euro și apoi, în 2013, la patru euro. Un analist al pieței de petrol cu care am vorbit mi-a zis la un moment dat: „Doar când o să se ridice prețul carbonului la două sute de dolari tona o să schimbăm ceva în comportamentul nostru.”

Acum, după eșecul protocolului Kyoto, a urmat summitul din Copenhaga în 2009 și apoi summitul de la Paris, care a fost un punct de turnură în 2015. Summitul din Paris a abandonat, practic, ideea de a ajunge la un acord internațional pe tema reducerii consumului de combustibil. A stabilit că fiecare națiune trebuie să-și asume anumite standarde de consum. Deci, a fost un fel de recunoaștere a eșecului. E un eșec similar cu cel al statelor europene în Primul Război Mondial. Ideea era să cooperăm cu toții, dar cooperarea n-a avut loc.

Deci nu ne putem baza pe tratatele internaționale și pe cei care promit să le pună în aplicare?
Vreau să ne distanțăm de ideea că oamenii de știință se ocupă de calcule, ei îi consiliază pe politicieni, cei din urmă impun programul și toți ne ținem de el. Din cauza asta stăm cu mâinile în sân, pentru că ne așteptăm ca altcineva să se ocupe de asta. Și nu e cazul.

Guvernele nu fac decât să-și protejeze cetățenii în defavoarea cetățenilor altor guverne. Societatea trebuia să preia acest proces din mâinile grupului de oameni puternici care pretind că se ocupă de problemă, pentru că aceștia nu se ocupă de ea.

Și cine face ceva în privința asta?
Mi se pare grozav că inginerii schimbă sistemele de electricitate și caută surse de energie regenerabilă. Mi se pare excelent că tinerii se adună să protesteze împotriva fracturării hidraulice. Sunt multe grupuri de activiști care chiar fac schimbări reale în jur și mi-ar plăcea să fim mai mulți.

Mulțumesc, Simon.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.