Toată povestea asta a avut loc într-o perioadă în care Bucureștiul încă mai era înțesat cu internet café-uri și când echipe noi de Counter-Strike apăreau peste noapte. Erau anii în care echipele românești au avut cele mai bune rezultate pe plan internațional. În general, a fost o perioadă de timp în care gaming-ul românesc s-a dezvoltat abrupt.

Totul a început în 2001, într-o perioadă în care frecventam un internet café numit Club Albion. Mi-aduc aminte că eram în pauza unui meci de baschet și, la un moment dat, un foarte bun prieten m-a întrebat dacă vreau să intru în echipa de Counter-Strike a café-ului. Evident că am zis da, fără să stau pe gânduri. La fel au mai zis și alți trei prieteni de-ai mei.

Niciunul dintre noi nu mai jucase în meciuri serioase până atunci. Încercasem câte ceva pe cele câteva servere publice care existau în acel moment, mai jucaserăm în cadrul unor concursuri de anvergură mică și în Local area network (LAN). Ne consideram chiar buni, printre cei mai buni, de fapt. Nu ne aveam decât pe noi ca termeni de comparație. Oricum, aroganța asta avea să ne coste scump mai tarziu. Chiar în primul meci, de fapt.

În sfârșit, în câteva săptămâni am definitivat atât componența finală a echipei, cât și numele ei. Evident, ăsta trebuia să incorporeze și numele café-ului (sau măcar o parte a lui). Așa că, până la urmă, s-a stabilit, de comun acord, ca echipa să se numească Albion Avengers (aka [AA]). Când am terminat cu treburile birocratice, ne-am hotărât să jucăm meciuri amicale cu alte echipe.

Primul meci a fost jucat împotriva unei echipe al cărui nume nu ne spunea absolut nimic. De fapt, ni se părea chiar caraghios. Din cauza asta i-am și subestimat. Nu ni se părea o mare problemă faptul că aveam doar niște scheme de bază care nici măcar nu fuseseră exersate până atunci. Tot ce știam era că urma să câștigam meciul lejer. Evident, ne-am ars grav. Atât de grav, încât am luat doar câteva runde. La un moment dat, meciul se transformase într-o tortură psihologică, nu voiam decât să se termine totul odată.

Momentul ăla ne-a ajutat. Ne-am dat seama că lucrurile stau altfel decât credeam noi și că trebuia să ne punem la punct tactici și strategii individuale și de echipă, să ne coordonam mai bine și să învățăm mai bine mecanismele jocului. Adică ne trebuia un sistem de antrenament. Fără așa ceva nu am fi avut nicio șansă. Mai ales că, la scurt timp de la acea înfrângere, ne-am înscris și în ClanBase, una dintre puținele ligi oficiale de Counter-Strike existente la acea dată (dacă nu chiar sigura).

Cam așa se joacă pe bune Counter-Strike, aici în varianta 1.6

Conceperea unui sistem de antrenament a fost un proces destul de lent. A trebuit să învățăm totul din mers. Nu aveam nici măcar anumite ore la care să începem pregătirea. Așa se face că, uneori, antrenamentele începeau la 11 noaptea și țineau până la ora două-trei dimineața, alteori ne pregăteam de pe la nouă seara. Nu dormeam suficient și, din cauza asta, se întâmpla des să-mi cadă ochii-n gură la orele de la liceu de a doua zi. Nu aveam nici măcar un loc anume în care ne antrenam. Uneori ne antrenam de acasă, alteori din Club Albion, alteori din alte café-uri.

Un lucru îl făceam totuși în mod constant. Aveam antrenamente dedicate pregătirii unor anumite strategii, tactici, a timpilor sau a tehnicii individuale. De exemplu, sesiuni de antrenament exersării timpilor necesari parcurgerii unor anumite distanțe. Sau antrenamente dedicate exclusiv atacului sau apărării coordonate. Ulterior, testam tot ce exersasem până atunci în meciuri amicale.

Ne mai uitam și la meciuri oficiale dintre alte echipe, și încercam să luăm din mers strategii care consideram noi că se potriveau stilului nostru de joc. Uneori le copiam în totalitate. Alteori, le schimbam în funcție de cum jucam noi și de ce puteam noi. Făceam eforturi să jucam cât mai bine ca echipă.

De fapt, pentru noi jocul de echipă era cea mai importantă componentă a jocului. Nu eram niște trăgători excepționali cu arma și dacă ne-am fi bazat doar pe asta, atunci nu am fi câștigat foarte multe meciuri. Și s-a întamplat frecvent ca jocul de echipă și coordonarea să ne ajute să câștigam în fața unor echipe care, la nivel individual, stăteau mult mai bine, dar care la nivel de echipă stăteau mai slab. Formula asta nu a mai funcționat însă și împotriva echipelor care trăgeau bine și care mai aveau si joc bun de echipă.

Din cauza asta nu am reușit niciodată să promovăm în Divizia A a Professional Gamers League (PGL). Mereu am jucat doar în Divizia B și am pierdut toate meciurile de baraj pentru promovarea în A. E adevărat că, uneori, a fost un pic frustrant să nu intri în „elita‟ Counter-Strike-ului românesc. Oricum, pentru noi Divizia B a fost chiar ok pentru cât efort depuneam pentru joc. Nu eram genul care să stea toată ziua și toată noaptea în internet cafe ca să se antreneze. Eram competitivi, dar nici chiar așa.

Sincer, nici nu mai știu toate concursurile la care a participat echipa. Cele majore însă au fost liga din ClanBase și liga Professional Gamers League (PGL). Au mai fost și numeroase alte concursuri în LAN organizate de diferitele café-uri de prin București, Brașov, Buzău sau Timișoara. Ultima competiție majoră la care echipa a participat au fost calificările naționale pentru World Cyber Games (WCG) 2004 (un fel de campionat mondial al jocurilor pe calculator).

Unele echipe aveau un joc foarte liniștit și foarte calm, inclusiv când pierdeau. Și era foarte recomandat să joci calm, nu doar pentru că te puteai concentra mai bine, dar și pentru că puteai asculta sunetele din joc. Or asta cu ascultatul era un aspect esențial într-un meci de Counter-Strike.

Noi eram mai temperamentali. Zbieram unii la alții când nu ne acopeream spatele cum trebuia sau când unul o dădea în bară. Și înjuram des, ori între noi, ori pe adversar, ori mausurile noastre cu bilă, ori tastaturile. Or, viața, în general. De asta se și întâmpla, nu de puține ori, să pierdem runde din cauza faptului că deschideam gura când nu trebuia.

Cu toate astea, în ciuda zbieretelor și înjurăturilor reciproce, am rămas cu toții prieteni. Niciunul dintre noi nu urmărea să fim campioni mondiali. Ci doar să jucăm împreună. Bineînțeles că ne doream să și câștigăm, dar nu ăsta era factorul determinant al relației dintre noi. În cazul nostru, coeziunea echipei nu a depins de rezultate, ci în primul rând de prietenia dintre noi. Probabil că nici măcar nu ne dădeam seama de asta la momentul respectiv. Dar e bine că o facem măcar acum.

Destrămarea echipei a venit mai degrabă ca o consecință a maturizării fiecăruia dintre noi. Club Albion s-a închis, iar unii au intrat la facultate. În plus, echipele insuficient de competitive nu prea mai aveau șanse de câștig. Mai întâi, au dispărut membrii originali ai echipei. Au venit, în locul lor, jucători proveniți din alte echipe.

Timpurile se schimbaseră deja și componența noii echipe era radical diferită. Acea perioadă boemă, a începutului de ani 2000, nu mai putea fi repetată. Cu toate astea, acel lucru pe care ne bazasem în trecut ca să câștigăm meciurile s-a păstrat până în zilele de azi: prietenia.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre gaming:
Cum e să fii pasionată de gaming, în România
Cele mai mișto zece personaje din jocurile video
Zece lucruri pe care le ador la jocurile video în 2015