Cum să le faci față părinților care te critică non-stop

Cum recunoști un părinte care critică excesiv? E cel care are și exprimă convingeri precum: „Copilul trebuie să facă exact cum îi spun, în oricare alt fel e greșit”, „Eu știu mai bine ce e bine pentru copilul meu”, „Nu trebuie să mă contrazică, ci să fie mereu de acord cu mine”, „Eu l-am făcut pe el, nu el pe mine” sau „Tu știi ce știi, dar fă cum îți zic eu!”.

Convingerile sănătoase care ar trebui să însoțească o relație părinte-copil normală sunt exprimate astfel: „Copilul are dreptul la opinia proprie”, „Nu l-am făcut să mă aprobe”, „Copilul nu trebuie să fie preocupat de nevoile mele emoționale” sau „El are propria viață și trebuie să-și ia propriile decizii. Eu îl ajut și susțin doar până când va putea face singur asta”.

De altfel, critica excesivă a celor mari nu e o problemă de care să te eliberezi odată cu plecarea din casa părintească. Cei care au părinți de acest tip vor rămâne la maturitate dominați de aceștia.

Chiar dacă nu sunt de acord nici cu părerile părinților, nici cu felul lor de a se purta, aceste persoane internalizează critica, adică ajung să fie convinși că nu sunt suficient de buni și că merită să fie certați.

În cartea ei, Părinții toxici, psihoterapeuta Susan Forward îi compară pe aceștia cu niște zei atotputernici cățărați în Olimp, de unde îi pedepsesc pe oameni, fără a fi neapărat buni sau drepți: „De la antrenamentul mersului la toaletă și până la adolescență, ei percep orice revoltă și chiar diferențele individuale ca pe un afront personal. Modalitatea lor de autoapărare e amplificarea dependenței și neajutorării copilului lor. În loc să îi susțină acestuia dezvoltarea sănătoasă, ei i-o subminează inconștient, convinși de multe ori că acționează în interesul copilului.” 

Trebuie să înțelegi, însă, două lucruri.

Primul e că părinții sunt excesiv de critici cu copiii lor deoarece cred că aceștia trebuie să le împlinească lor niște nevoi emoționale, pe care însă părinții lor ar fi trebuit să le împlinească, la vremea respectivă.

Când devin abuzatori, părinții sunt, de fapt, infantili, tratându-l pe propriul copil ca pe un adult care nu-i împlinește nevoile, îl abandonează sau îl respinge.

Al doilea aspect e faptul că critica excesivă e o formă de abuz, căci îl face pe cel criticat să se simtă rău cu el însuși și să aibă o părere proastă despre sine. E asemenea valurilor care izbesc un țărm și care aparent nu-l tocesc, doar că în timp, însă, acest comportament îi știrbește celui abuzat din sentimentul propriei valori.

Există câteva tehnici de apărare în fața unui astfel de tratament. 

„Nebunia înseamnă să faci de fiecare dată același lucru și să aștepți rezultate diferite”, spunea Albert Einstein. Adult fiind, dacă aștepți în continuare aprobarea părinților, după ce toată viață te-au criticat, tu însuți ești parte din problemă, căci „întreții” un mecanism care îți face rău. Când erai mic, asta era de înțeles, căci erai dependent de ei și nu aveai încă repere.

Acest mecanism te face și mai târziu să te comporți după cum îți spun părinții sau potrivit așteptărilor lor. Să-ți trăiești viața după dorința și potrivit așteptărilor altora e drumul cel mai scurt către nefericire.

Există subiecte sensibile pe care părinților toxici le place mereu să le abordeze. De ce sunt ele sensibile? Tocmai pentru că au fost atât de discutate, de-a lungul anilor, prin referiri și critici repetate, încât au devenit precum niște arsuri.

Primul pas e să identifici aceste subiecte. Al doilea, să le împrejmuiești cu un gard. Al treilea, să îți anunți părinții că, dacă vor aborda iar subiectele respective, din acel punct tu nu vei mai continua discuția.

Nu e un „război” de cucerire, ci unul de apărare, de aceea trebuie să-l porți pe teritoriul tău și cu regulile tale. Cea mai bună metodă e să eviți crearea contextului care a dus, de atâtea ori, la abordarea temei dureroase.

Când „invazia” nu va putea fi evitată, trebuie să înveți anumite exprimări și să le folosești.

De pildă: „Îmi pare rău că nu ești de acord”, „Îmi pare rău că nu vedem asta la fel”, „Eu așa gândesc, deci așa voi voi face” sau „Mă voi mai gândi, dar e decizia mea.”

Nu sunt fraze defensive, dar nici ofensive, ci ferme.

De multe ori, părinții toxici sunt astfel și pentru că au comportamente compulsive, deci aceleași contexte vor favoriza de fiecare dată deschiderea discuțiilor dureroase. Dacă, de pildă, tatăl tău obișnuiește să-ți țină o prelegere despre faptul că nu te-ai măritat și că n-ai copii, duminica, la masa de prânz la care se strânge familia, poți înaintea desertului să anunți că, din păcate, trebuie să pleci. Dacă discuția va ajunge totuși în acel punct pe care l-ai anunțat, te retragi, fără excepții și fără întârziere.

E important să nu cedezi, oricât de mare ar fi tentația să explici, să argumentezi, să acuzi. Nu vei face altceva decât să rupi din nou coaja bubei.

De obicei, acest fel de-a critica obsesiv se „moștenește”, deci probabil că părinții l-au preluat de la ai lor. Abuzatul devine abuzator, fără să realizeze acest lucru. Tu trăiești însă în alte vremuri, ai acces la informații, la consiliere psihologică. Nu repeta greșeala cu copiii tăi. Iubește-i mai mult, susține-i mai mult, critică-i cât mai puțin.

Așadar, de ani de zile tot încerci să repari relația cu mama sau cu tatăl tău, dar de fiecare dată unul dintre ei ajunge într-un punct în care te face țăndări. Acceptă că nu poți să-i schimbi și nu te mai învinovăți pentru asta.

Relațiile proaste cu părinții te afectează pentru că sunt cele mai apropiate persoane din lume, pentru că simți mereu că le datorezi ceva (și așa și este), pentru că orice ai face simți că nu e îndeajuns. 

De fapt, singurul mod în care poți să-i ajuți și în care poți să ții relația dintre voi cât de cât la un nivel OK e să te dezvolți pe tine. Singura persoană pe care poți să o schimbi cu adevărat ești tu. Pe oricine altcineva ai încerca, poate ieși rău pe termen lung, chiar dacă la baza acestui tip de comportament stau bune intenții.

Oare nu asta au încercat ei cu tine, să te schimbe cu orice preț?

O persoană împăcată cu ea însăși și dezvoltată personal e o sursă de putere pentru cei din jur. Dacă tu te întărești și ești o persoană fericită, asta poate să le ofere și lor o nouă perspectivă.

Practic, înlocuiește tot ce n-ai primit în anii copilăriei. Bandajează-ți rănile. Dacă critica îndreptată către tine a fost o constantă în viața ta, e momentul să schimbi asta. E momentul să afli ce îți place, cum vrei să arate viața ta, să te gândești la tine, să-ți oferi ceea ce crezi că meriți fără să te lași influențat ori influențată.

Uneori ai de ales între a te respecta pe tine și a respecta solicitările părinților tăi. Ca atunci când tu te căsătorești și dorești o petrecere mică, între prieteni apropiați, dar părinții vor să-ți facă o nuntă mare la care să fie invitați toți colegii lor de serviciu și verii de gradul al treilea. E momentul să nu cedezi presiunii și șantajului emoțional și să alegi varianta care-ți place ție. E viața ta, nu a lor. 

Elena Corina Georgescu este psihoterapeut specializat în hipnoză clinică şi terapie ericksoniană. Urmărește-o și pe Facebook.