De ce editorialele despre politică din România sunt o pierdere de vreme

Când practici nobilul meșteșug al gazetăriei, ești forțat de împrejurări să consumi presă. Multă. E important să știi care-s subiectele zilei și cum sunt abordate de concurență. Drept urmare, news feed-ul meu a devenit agregator de știri. Am dat unfollow tuturor celor care postau despre viețile lor personale, poze din vacanță, clipuri cu pisici sau meme-uri. Site-urile de știri sau alte tipuri de gazetărie au primit See First, la fel și principalii formatori de opinie ai patriei.

Rezultatul acestui proces de organizare a feed-ului personal n-a avut efectele miraculoase la care speram. Nu simt că-s mai informat decât eram înainte, când consumam presă în reprize scurte. Dimpotrivă. Iar asta se întâmplă pentru că ponderea părerologiei e nejustificat de mare. Cei mai cunoscuți gazetari ai României sunt simpli editorialiști. Cel sau cea care se chinuie cu săptămânile, lunile sau chiar anii să documenteze și să scrie un material valoros, care aduce informație-n plus și semnalizează niște nereguli, riscă să se scalde-n anonimat.

Dacă te întreb cine a scris anchetele despre Dragnea și Tel Drum, probabil o să zici: „Rise Project”. Numele jurnaliștilor sunt irelevante pentru cei mai mulți cititori.

Dar dacă întreb cine a asemănat-o pe Dăncilă cu un pavian cu mantie, răspunsul va veni instant: Cristian Tudor Popescu. Jurnalistul CTP. Un om care n-a mai pus mâna pe un telefon, să vorbească cu o sursă, de când era mama bunicii fecioară. Un om despre care-s convins că n-a mai călcat pe teren de când era Ion Rațiu în scutece. Și nu mă refer la terenul de tenis. Dar el e jurnalist, cică. Unul dintre cei mai cunoscuți.

Sigur, opinia poate avea și ea rolul ei. Chit că nu produce informație nouă, îți poate oferi o perspectivă nouă asupra informațiilor deja disponibile. Eseiștii buni reușesc să facă asta. Dar editorialiștii de calitate sunt rari. Dacă m-ar pune cineva să-i dau trei exemple pe loc, n-aș ști ce să spun.

Majoritatea celor care practică sportul părerologiei sunt tonomate de platitudini. Nici nu cred că-i vina lor neapărat, ci a felului în care funcționează presa. De obicei, un editorialist are o normă clară de opinii pe care trebuie să le emită într-un interval arbitrar de timp. Una pe lună, una pe săptămână sau, Doamne ferește, una pe zi. Fie că ai ceva inteligent de spus, fie că nu ai, tu trebuie să spui ceva. Chiar dacă nu se întâmplă nimic notabil într-o săptămână anume, ești obligat contractual să emiți o opinie.

Uneori, seceta de subiecte e atât de mare încât apar veritabile monumente ale ridicolului, precum deja celebrul „Despacito”, de Andrei Pleșu. Articol de aproape cinci mii de semne în care un bătrânel de 69 de ani (68 pe vremea aia) se plânge că o melodie proastă are miliarde de vizionări pe Youtube. Sigur, Pleșu are grijă să amintească o dată la două fraze că e bătrân și e foarte posibil ca vremurile să-l fi depășit, dar autoironia tot nu-l scapă de ridicolul demersului. Ce rost a avut acest eseu? Să ne arate că gunoaiele muzicale sunt populare? Fenomenal, ce realizare.

Chiar și când se întâmplă totuși ceva în lumea asta largă, editorialele au tendința de a fi la fel de sforăitoare și inutile. Mă rog, majoritatea, există și sclipiri. Când PSD și Dragnea comit vreo ticăloșie (adică mereu), toate editorialele din presa băieților buni spun, în esență, cam aceleași lucruri: Dragnea e un monstru, muie PSD, se duce țara de râpă, vine Apocalipsa, nu ne mai facem bine. Lucruri pe care poate le simt și eu, dar care, de la un punct încolo, tot fiind repetate în cor, ajung să plictisească. Devine obositor să ți se confirme bias-urile din toate părțile, 24/24, 7/7.

„Până nu investim în educație, luați-vă gândul de la o Românie normală” spune titlul unei opinii dintr-o publicație recent lansată. M-a luat somnul direct din titlu. Serios, de ce aș da click pentru a citi mai departe? Wow, avem nevoie de educație ca să fie bine și să nu mai fie rău. Ce realizare. Dacă merg cu reportofonul prin satul natal și întreb oamenii de rând dacă educația e bună, toți vor spune că da, e bună, chiar și bețivul satului, cu patru clase repetate de patru ori. Păcat că nu s-a făcut și el editorialist.

Știind că există și cititori mai cinici, pe care nu-i poți momi cu păreri care spun același lucru ca restul internetului, unii editorialiști încearcă să te prindă cu titluri vagi, ușor filosofice.

„Nu ne mai salvează nimeni. Și totuși salvarea există”, sună titlul unui astfel de editorial. Am dat click și am aflat că Iohannis, UE, NATO, Opoziția și ambasadele nu ne mai pot salva de neroziile coaliției PSD-ALDE, singura noastră șansă e să ieșim cu sutele de mii în stradă și să rămânem acolo până Dragnea și Tăriceanu cedează. Adică un lucru pe care-l spusese deja jumătate din internet.

Insist asupra lucrurilor deja spuse de internet pentru că ăsta-i contextul în care zecile de gazetari-păreriști ai neamului își desfășoară activitatea în momentul de față. Facebook-ul e plin de influenceri preocupați de scena politică care comentează evenimentele zilei la foc automat, imediat ce au avut loc.

Și toți spun aceleași chestii pe care le vei vedea a doua zi într-un editorial din Republica sau Dilema Veche. Nu neg că CTP și Pleșu ar avea condei mai bun decât Pulea Spătaru cu zeci de mii de followeri pe Facebook, dar degeaba, pentru că, în esență, cei doi eseiști vor spune același lucru pe care l-a spus Pulea în urmă cu o zi.

Iar dacă CTP, Pleșu sau alții măcar au condei, nu același lucru poate fi spus despre majoritatea celor care semnează opinii prin publicațiile românești. Cei mai mulți au început de jos, sunt foști reporteri (unii dintre ei chiar foarte buni) care între timp au devenit șefi sau mini-șefi și au zis să-și încerce norocul cu niște eseistică. Doar că par trași la indigo, scriind într-o manieră indignat-justițiară pe care ai văzut-o deja pe atâtea alte garduri.

Plus că e foarte ușor să fii ultragiat în România, mai ales în contextul actual, așa că nu mai impresionezi pe nimeni când înjuri un politician încă din titlu. Dimpotrivă, riști să te umpli de ridicol.

Spuneam că e obositor să-ți fie confirmate bias-urile la nesfârșit. Alternativa nu e să citești și ce scriu Mirel Curea, Andronic, Cristoiu, Bușcu sau alți scribi ai taberei adverse. Adică o poți face, din curiozitate, dar ai grijă să nu-i iei prea-n serios, că riști s-o dai în sindromul „imparțial, dar idiot util”.

Cea mai bună soluție e să elimini balastul. Dacă simți că nu poți trăi fără opinii și influencerii nu-ți potolesc pofta ce ai poftit, citește-i pe editorialiștii care aduc și un plus de informație. Chit că-ți par antipatici și alarmiști, măcar mai afli câte ceva de la ei, îți mai explică una sau alta, iar din când în când te mențin vigilent/ă. Ceilalți, care doar repetă papagalicește tot soiul de truisme, au devenit relativ inutili în era internetului. Ce să afli de la ei, că PSD e rău sau că avem nevoie de mai multă educație și implicare? Dacă lucrurile astea nu-ți erau evidente deja, sigur, citește-i în continuare. Eu o să zic pas.