În războaiele cu jihadiștii luptă toți, dar se bate cine poate

Luptători Statului Islamic. Captură din documentarul VICE News „Statul Islamic”

Coaliția înjghebată de americani împotriva Statului Islamic a depășit, deja, 60 de țări. Sunt mai multe decât în Războiul din Golf, din 1991, când adversar era temuta armată a lui Saddam Hussein, sau decât erau în Forța Multinațională care a ocupat Irakul după 2003. Ți-ai închipui că, cu așa o mobilizare, diferitele armate se vor călca în picioare ca să găsească, fiecare, ceva jihadiști, iar pe cerul Irakului și al Siriei va fi un trafic mai ceva ca în centrul Bucureștiului într-o dimineață ploioasă de toamnă.

Uitându-mă pe listă îmi dau, însă, seama, că tot americanii vor duce greul, iar ceilalți sunt pe acolo mai mult pentru moral, ca-n anecdota cu ăla care geme când pădurarul taie copacul. Îmi amintesc de coaliția pestriță pe care au format-o ultima oară, când s-a declanșat războiul împotriva terorismului și, ulterior, războiul din Irak, coaliție de care a făcut mișto Michael Moore în Fahrenheit 9/11. Am întâlnit și eu militari ai diferitelor armate prin Afghanistan și prin Irak; majoritatea păreau profesioniști și și-au făcut treaba bine cât au fost pe acolo, dar sunt și povești care te pun pe gânduri.

Parașutist ucrainean. Foto via

Acum câțiva ani, când lucram în Irak ca jurnalist, am însoțit un convoi de cisterne și camioane care a plecat de la Talil, baza construită, lângă Nasiriyah, în zona sitului arheologic de la Ur, către Diwaniya, aflată cam la 170-180 de kilometri către nord. Paza era asigurată de câteva HUMVEE-uri şi două camioane ale armatei lituaniene. Eu eram într-unul dintre ele, împreună cu un capelan şi câţiva militari lituanieni și trei ofițeri români, între care preotul batalionului detașat la Talil.

Camionul era descoperit şi protejat pe laturi de o placă subţire de oţel, sudată în Irak, o improvizație care nu-ți inspira mare încredere în cazul unui atac. Prin zonă erau active miliții șiite, care foloseau mine artizanale performante, capabile să străpungă și blindajele tancurilor, dar pe noi ne-ar fi putut face praf și o grenadă aruncată de vreun insurgent.

Militarului din faţa mea nu părea să-i pese că suntem vulnerabili. Stătea întors către exterior doar până la ieşirea din bază, după care s-a aşezat liniştit şi a început să doarmă, cu arma între picioare, deschizând ochii doar la câte o zdruncinătură mai puternică a camionului. La un moment dat m-am ridicat în picioare să mă uit la HUMVEE-ul din faţă. Lituanianul din turelă avea capul căzut în bărbie: şi el doarmea buştean. Le-am spun celorlalţi români. Am comentat că lituanienii îşi închipuiau, probabil, că nu avea ce să ni se întâmple, din moment ce în convoi erau doi slujitori ai lui Dumnezeu. Aproape de intrarea în oraş, lituanianul s-a trezit în sfârşit şi, cu ochii cârpiţi de somn, s-a întoars la post.

În baza din Diwaniya, un militar din contingentul mongol s-a apropiat de mine şi mi-a oferit spre vânzare baioneta din dotare. Era destul de insistent, însă am reuşit să scap de el. Avea ceva umil în felul în care îmi cerea sǎ i-o cumpǎr şi parcǎ îmi părea rǎu cǎ nu l-am ajutat cumva. În bază erau câteva magazine şi un bazar care ademeneau cu ochelari de soare, bocanci de deşert, electronice, haine, produse artizanale şi alte fleacuri pe care şi le permiteau cam toţi militarii de aici, mai puțin mongolii care aveau o diurnă mizerabilă… ca în orice societate de consum, te simţi, probabil, aiurea sǎ nu ai bani, aşa cǎ nu-i de mirare cǎ mongolii au început sǎ-şi vândǎ echipamentul. Ofiţerul care era cu mine mi-a povestit că, atunci când au ajuns în Irak, să facă război, mongolii nu aveau nici măcar muniţie pentru AKM-uri, aşa că americanii au trebuit să deschidă unul dintre depozitele pe care le capturaseră de la irakieni pentru a le da. E un pic ironic că acești războinici se trag din ăia care acum opt sute de ani au distrus Baghdadul, capitala culturală a lumii, și au șters de pe fața pământului califatul Abbassid, al cărui centru era Irakul de astăzi.

Soldat român. Foto via

După vreo trei zile am însoțit un alt convoi de la Diwaniya către Al Kut, o bază aeriană aflată la est, nu departe de granița cu Iranul, unde erau și câteva zeci de militari români, între care și o unitate de geniști. Drumul era ceva mai periculos decât cel de la Talil, aşa că speram ca escorta să nu fie tot lituaniană, mai ales că, de data asta, aveam să fiu într-un autobuz care nu oferea nici măcar protecţia plăcii subţiri de oţel pe care o avea camionul.

Unul dintre românii din Diwaniya mi-a spus, la masă, că nu mi-aș dori nici salvadorieni în convoi, pentru că „ăştia se bat de fiecare dată când ies”. Vitejia lor era, însă, legendară în bază. La o ciocnire cu insurgenţii, dintr-o unitate de 17 salvadorieni unul fusese ucis, 12 răniţi, iar ceilalţi patru rămăseseră fără muniţie, încercuiţi de irakieni. Au scăpat pentru că unul dintre ei a şarjat, singur, cu cuţitul, împotriva insurgenţilor şi a ucis câţiva, ceea ce i-a determinat pe restul să se retragă.

Am parcurs cei o sută şi ceva de kilometri până la Al Kut fără salvadorieni şi fără incidente. După ce m-am instalat într-una din camerele clădirii unde sunt campaţi geniştii, am ieșit să fac un duş. Corimecul cu duşuri era într-o stare jalnică. Lipseau jumătate dintre sifoane şi niciuna din cabine nu mai avea zăvoare. Am aflat că românii tocmai le moşteniseră de la ucraineni, care furaseră tot. După ce înlocuiseră o vreme piesele furate, cei de la KBR, contractorul civil american care se ocupa cu întreţinerea bazei, preferaseră să le lase aşa până la plecarea ucrainienilor. Nu doar KBR-ul avusese probleme cu ei, ci şi irakienii care aveau magazine prin bază: ucrainienii le jefuiseră de câteva ori, noaptea, apoi, după ce patronii se plânseseră, incendiaseră vreo două.

L-am întrebat pe unul dintre genişti ce păzise comandantul ucrainienilor. Răspunsul ar putea explica, probabil, și o parte din înfrângerile armatei ucrainene în războiul de anul ăsta din est: „Cine să poată sta de vorbă cu el, ăla era beat mort toată ziua”. Cea mai tare fază care mi s-a povestit în legătură cu ucrainenii este, însă, de domeniul fantasticului, iar dacă este adevărată, tupeul lor merită nota zece: în timp ce în sala în care fusese improvizat cinematograful militarii se uitau la un film, ucrainenii au furat proiectorul. Ucraina a participat cu unităţi combatante la războiul din Irak din 2003 până la sfârşitul lui 2005.

Poliția irakiană. Foto via Wikimedia Commons

Războiul de acum, însă, cel puțin declarativ, nu implică și forțe terestre ale Coaliției… americanii, australienii, spaniolii, britanicii au trimis deja oameni în Irak sau intenționează să o facă, însă aceștia doar antrenează forțele de securitate locale și asigură paza unor obiective. Asta e varianta oficială, pentru că s-a scris deja că forțele speciale ar fi participat deja la lupte, iar generalul Dempsey, comandantul armatei americane, a zis că s-ar putea lua în calcul și trimiterea de forțe terestre. Până atunci, însă, Coaliția face război din aer, iar la sol sunt aliați locali, care teoretic ar trebui să meargă și să curețe terenul de jihadiștii după ce trec avioanele.

Cine sunt însă acești aliați? În primul rând armata și poliția irakiană. Eficiența armatei – antrenată ani întregi de americani și aliații lor din perioada ocupării Irakului – s-a văzut în bătălia Mosulului și în zilele care i-au urmat acesteia, când jihadiștii au pus pe fugă forțe care, pe hârtie (pentru că se pare că destul de mulți militari ajungeau pe la unitate doar ca să își ia solda, din care le lăsau o parte ofițerilor care îi treceau prezenți tot timpul) erau de zeci de ore mai numeroase și aveau armament de sute de milioane dat de aceiași americani.

Tot în Irak sunt și milițiile kurzilor, peșmerga; se credea că aceștia sunt o forță redutabilă, însă în vară au cam fost puse pe fugă de Statul Islamic (este drept că între timp au trecut la contra-ofensivă) ceea ce arată că este o diferență între peșmerga din ziua de azi și generația care a purtat, timp de zeci de ani, război de gherilă în munți.

Alte miliții sunt cele ale partidelor religioase șiite – adică exact băieții care s-au bătut ani de zile cu americanii, când aceștia ocupau Irakul; nu mai vorbim de faptul că sunniții nu pot să înghită milițiile șiite, care, după cum arată o simplă căutare google, au metode la fel de brutale ca jihadiștii din Statul Islamic. În sfârșit, ar mai fi și ceva triburi sunnite, însă acestea vor avea nevoie de garanții serioase ca să se bată cu Statul Islamic pentru că, după ce au învins Al Qaida din Irak acum câțiva ani, s-au trezit că tinerii lor sunt arestați de guvernul șiit sub acuzația că ar fi teroriști.

În Siria situația este și mai complicată – Coaliția ar fi aliată cu Armata Siriană Liberă, care este o adunătură destul de pestriță, poate și cu kurzii, cum se vede în bătălia de la Kobani, dar kurzii sunt aliați cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, pe care Turcia și aliații săi NATO l-au desemnat drept grupare terorist.

Cu Statul Islamic se bate și dușmanul Armatei Siriene Libere, Bashar al-Assad, aliat cu Iranul, care este adversarul americanilor, dar cel mai tare spion iranian(care, în trecut a coordonat milițiile irakiene care se luptau cu americanii, iar, mai recent, i-a dat o mână de ajutor lui Bashar al-Assad în lupta împotriva Armatei Siriene Libere) i-a ajutat acum pe kurzii irakieni să îi bată, împreună cu milițiile șiite, pe jihadiști.

Aș mai aminti și că saudiții, care îi urăsc pe iranieni și n-au ochi să-l vadă pe Bashar, după ce au finanțat cu amândouă mâinile tot felul de grupări islamiste prin Siria, au trimis acum avioane împotriva Statului Islamic, ceea ce înseamnă că, la fel cum americanii își bombardează propriul echipament, saudiții încearcă să lichideze o parte din oamenii în care au investit… pe scurt, welcome to the Middle East. Și apucă-te, dacă poți, să faci Coaliții și alianțe.

Pușcași marini tongalezi. Foto via Wikimedia Commons

Dintre toate națiunile care au participat la războiul din Irak (ăla din anii 2000), cel mai mult mi-a atras atenția Tonga. Am aflat de tongalezi dintr-un comunicat pe care l-am primit în iulie 2004 de la Forţa Multinaţională Irak: „Un contingent de puşcaşi marini regali din Tonga a sosit în Irak”. Comunicatul preciza că cei 45 de militari vor executa misiuni, alături de puşcaşii marini americani, în provincia Al Anbar. Aia era cea mai dură zonă din Irak atunci, unde izbucnise insurecția anti-americană și cam toate orașele – printre acestea și celebrele Fallujah și Ramadi, care n-au fost pacificate nici măcar până în ziua de azi – erau adevărate cuiburi de viespi.

Colonelul Stephen Baker, comandant al Batalionului de stat-major al Diviziei 1 de Puşcaşi Marini, în cadrul căreia au fost integraţi militarii din Tonga, declara că „suntem recunoscători pentru hotărârea ţării lor de ne ajuta să asigurăm securitatea şi stabilitatea în provincia Al Anbar şi abia aşteptăm să lucrăm împreună cu ei”. Nici nu mai auzisem până atunci de Tonga. Am dat o căutare pe internet şi am descoperit că regatul este un arhipeleag din Pacificul de Sud, la 13 ore de meridianul Greenwich, cu o populaţie de aproximativ o sută de mii de persoane, în principal polinezieni – ai căror strămoși foloseau, ca arme, și vâslele.

După ce a fost protectorat britanic timp de 80 de ani, Tonga şi-a recâştigat independenţa în 1976, când a provocat un mic scandal internaţional, stabilind relaţii cu Uniunea Sovietică. Rege era Taufa’ahau Tupou al IV-lea, iar prim ministru, numit pe viaţă, este prinţul Lavaka Ata Ulukalala. Principalele ocupaţii sunt pescuitul, agricultura şi turismul. Potrivit comunicatului Forţei Multinaţionale, Tonga s-a alăturat războiului internaţional împotriva terorismului la 15 iunie, 2004.

Mai citește despre Statul Islamic:
Statul Islamic ar putea folosi bombele chimice ale lui Saddam împotriva kurzilor
Decapitările au făcut Statul Islamic ceea ce este
Teroarea Statului Islamic se răspândește fie că te uiți sau nu la clipurile cu execuții
Recruții Statului Islamic sunt înarmați cu arme americane într-un clip dintr-o bază din Irak