Prietenii bețivi și morți ai lui Alice Cooper

Ilustrație de Brian Walsby

L-am cunoscut prima dată pe Alice Cooper la o petrecere de pe Bulevardul Park la mijlocul anilor 70'. A fost cu adevărat unul dintre momentele alea în care-ţi spui: „Nu merit asta". Alice era unul dintre tipii pe care chiar îi respectam la vremea aceea, pentru că a făcut totul în stilul său, prin „aruncarea unei săgeți în inima Generației pace și dragoște" și prin rock'n'roll-ul anarhist cântat pentru punkiști ca mine. În noaptea aceea pe Bulevardul Park, Alice m-a invitat să-l intervievez, așa că am avut parte de o ședință lungă la el acasă, în Bel Air, câteva zile mai târziu. Alice era profund deranjat de ce auzise despre câteva dintre trupele de punk și-mi spunea: „Chiar nu înțeleg mișcarea asta, adică, ei chiar vor să facă bani sau nu?"

I-am explicat că da, ei vor să facă bani, dar vor să o facă în felul lor la fel ca și el. Alice a fost ușurat să știe că punkiștii vor să facă bani, iar din acel moment am rămas prieteni pe vecie. El tocmai a terminat un nou album cu cover-uri după prietenii lui din Vampirii Hollywood-ului, un club vechi de băute pe care l-a condus în Rainbow, la Los Angeles, care îi includea pe Harry Nilsson, John Lennon, Ringo, Micky Dolenz, Keith Moon și James Morrison, alături de alți iluminați ai rockului, așa că l-am sunat să vorbim despre vechii lui amici.

Trei Vampiri ai Hollwood-ului: John Lennon, Harry Nilsson și Alice Cooper, în 1974. Imagine via

VAMPIRII HOLLYWOOD-ULUI

Când îi puneam laolaltă pe Vampirii Hollywood-ului, era ca un soi de tribut pentru vechile cluburi de băute ale Hollywood-ului, ca atunci când John Barrymore, Errol Flynn și W.C. Fields obișnuiau să bea în fiecare seară. Așa că am zis: „Păi, o s-o facem oricum, deci hai să mergem la Rainbow și să bem…"

În curând a devenit un lucru numit Vampirii Hollywood-ului, iar noi mergeam la Rainbow unde stăteam și beam. În fiecare seară eram Harry Nilsson, Bernie Taupin, Micky Dolenz, eu și oricine mai apărea. Ringo venea din când în când. Keith Moon apărea doar când era în oraș.

Și John Lennon venea. El și Harry Nilsson erau cei mai buni prieteni, știai? Așa că dacă Harry se afla în oraș, era mereu cu John și veneau acolo. Era grozav! John era doar unul dintre băieţii din gaşcă, înțelegi?

Dar cel mai amuzant lucru era să vezi în ce urma Keith Moon să se îmbrace în noaptea aia. Într-o noapte a venit într-un costum de Adolf Hitler, iar în ziua următoare a fost regina Angliei. Adică își dădea interesul cu totul, Keith era un pachet complet și cel mai bun toboșar pe care l-am văzut în toată viața mea.

Keith era cel mai bun prieten al tuturor. Când era în oraș, stătea la mine pentru o săptămână, apoi se ducea la Harry Nilsson pentru o săptămână, apoi stătea la Ringo tot atât. Nu mai era nimeni ca el. Mereu le-am zis oamenilor: 30% din ce ai auzit despre mine e adevărat, 30% din ce ai auzit despre Iggy este adevărat, 30% despre Prince e adevărat, mă rog… dar tot ce ai auzit despre Keith Moon este adevărat.

Keith s-a băgat în Vampirii Hollywood-ului pentru că era sufletul petrecerii, lucru ce probabil l-a și omorât. Era genul de loc în care el nu avea un buton de „oprire". Iar când chiar ești prieten bun cu cineva, după ceva timp spui: „Hei, știi, nu trebuie să mă distrezi…"

Sunt destui tipi care nu se pot opri. Chris Farley era așa. Toți tipii care erau comedieni supraponderali trebuiau mereu să-și demonstreze talentul. Ei dădeau reprezentații tot timpul, iar tu voiai doar să stai și să spui: „Nu trebuie să dai o reprezentație chiar acum!"

Keith Moon era așa. Era ca un puști care avea nevoie de calmante sau așa ceva, îi tot ziceam: „Keith, doar relaxează-te!" Dar el chiar nu putea.

JIM MORRISON

Alice Cooper: Jim era la fel de autodistructiv pe cât îți imaginezi. Totul reieșea din versurile lui. Se ducea la o petrecere, iar pe vremea aia la o petrecere, în loc de jeleuri găseai boluri cu pastile, și lua un pumn de pastile pe care-l înghițea cu Jack Daniel's. Și cine știe ce pastile erau alea?

N-am luat niciodată nimic decât dacă știam exact ce era. Cred că asta l-a omorât până la urmă.

Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Jim când ne-am mutat prima dată în Los Angeles. Primii oameni de care am dat au fost Robby Krieger și ceilalți tipi de la the Doors. Mi-au invitat trupa să vină la Sunset Sound ca să-i vedem cum înregistrează, lucru care era grozav pentru un grup de anonimi din Arizona, cum eram atunci.

Doar ce terminasem primul an de facultate, așa că aveam cam 19 sau 20 de ani când am venit în Los Angeles. Eram cea mai mare trupă în Phoenix, dar ce nu nu realizasem e că în LA mai erau 15 000 de alte trupe din Utah, Oregon, de pretutindeni. Și ele erau cele mai bune trupe din orașele lor și toate încercam să obținem cântări în aceleași cluburi. Cred că erau cam 20 de cluburi în care puteai cânta și 20 000 de trupe, așa că the Doors ne-au luat sub aripa lor. Tipii ăia ne-au devenit cei mai buni prieteni, știi?

Obișnuiam să beau cu Jim. Robby Krieger spune o poveste cum că atunci când primul nostru album a fost lansat, noi deschideam pentru the Doors în Oregon și Washington, ceea ce era o experiență grozavă pentru noi, întrucât cântam pentru publicuri imense în fața cărora n-am fi ajuns vreodată să cântăm. Așadar, cântam într-un teatru undeva în Oregon și Robby a intrat în teatru, iar acolo exista un balcon. Jim stătea atârnat de balcon, iar eu mă alăturam lui! Întreaga idee era să vedem cine poate sta atârnat cel mai mult. Nici nu-mi amintesc să fi făcut asta, dar, știi, eram beți toată ziua, iar asta părea un lucru bun de făcut.

Obișnuiam să mă duc la înregistrările the Doors să îi privesc. Lucrul care m-a uimit la Jim Morrison era că versiunea pe care o auzi la „The End" era versiunea pe care au înregistrat-o în ședința la care am fost eu. Existau 28 de alte versiuni ale melodiei, cu povești diferite, iar de fiecare dată când o cântau, Jim o schimba. El nu o făcea niciodată de două ori la fel. Versiunea pe care o foloseau era extraordinară, dar toată lumea obișnuia să intre în studio cu versurile lor și să decidă dacă ele erau cele care se potriveau melodiei respective. Adică, când Jim a făcut „When the Music's Over" și celelalte melodii, el doar improviza. Ceea ce era destul de uimitor, pentru că le auzeai doar o dată în varianta aia. The Doors aveau foarte multe influențe de jazz, așa că le cântau pe fiecare bine.

Am venit dintr-o școală diferită. Am venit din școala, „scrie versurile, fă repetiții, fă-o la fel ca la repetiții și cântă-le exact ca pe album." Cu siguranță nu mergeam fără să știu ce voi face.

Dar the Doors erau exact opusul, de fapt, știi versul din „Roadhouse Blues" care era „M-am trezit de dimineață, mi-am luat o bere?"

Aia e replica mea. Stăteam acolo și vorbeam cu el, iar Jim spune, „Ce ai făcut azi?"

I-am zis, „M-am trezit de dimineață, mi-am luat o bere, bla, bla, bla…"

Tot ce știu e că-n următorul moment aud replica în melodia asta.

Alice Cooper și Donovan înregistrând „Billion Dollar Babies". Imagine via

DONOVAN

Am avut o ședință într-o seară în Studiourile Morgan în Londra, unde cântam „Billion Dollar Babies." Deci Harry Nilsson apare și îi avea alături de el pe Marc Bolan, Ringo, Keith Moon și Ric Grech de la Blind Faith. Toți au intrat și au pus stăpânire pe studio. Nici până în ziua de azi nu pot să-mi amintesc cine ce a cântat la ce. Știu doar că Marc Bolan cântă undeva pe albumul ăla. Harry cântă ceva pe album, iar Keith este pe album. Ringo e pe album. A fost una dintre nopțile alea de blackout.

Așa că Donovan a fost la următoarea înregistrare în studio cu Mickey Most. El avea câțiva puști acolo, știi tu, care cântau la ceva. Nu-mi amintesc ce melodie era, dar a apărut și a zis: „Am nevoie de un tip cu accent britanic adevărat pentru o voce de fundal. Donovan, e timpul să faci niște rock'n'roll adevărat."

Iar Donovan as zis: „Vino în studioul meu, am toți puștii ăștia pe care-i coordonez pentru o parte vocală."

Am zis: „Mă ocup eu de ei în locul tău!"

El a zis OK, iar eu aveam machiaj pe față și toate cele și puștii erau îngroziți, dar am scos-o la capăt și era grozav.

Apoi l-am târât pe Donovan în studioul meu unde a rupt cu duetul la „Billion Dollar Babies." A fost demențial.

Am rămas prieten cu Donovan. Am fost la numirea sa ca membru în muzeul Rock'n'Roll Hall of Fame. A fost grozav să-l văd acolo. A rămas același tip, exact același.

MARILYN MANSON

Nu aveam nicio idee dacă Marilyn Manson va deveni un coșmar sau nu ca nume de afiș în turneul pe care tocmai l-am făcut. Nu știam cum o să mă înțeleg cu el, dar s-a dovedit a fi OK.

Chiar s-a dovedit a fi amuzant. Adică el era complet absorbit de treaba lui. Nu a fost nicio problemă. Nimeni nu a întârziat. A fost profesionist până la capăt și a urcat pe scenă și a cântat cu mine în fiecare seară „I'm Eighteen" ca ultima melodie din spectacol.

Aruncam microfonul spre el, iar el cânta al doilea vers, apoi terminam împreună. A mers ca uns. Așadar, nu a fost un căcănar. A respectat întreaga poveste. Iar trupa lui era fericită. Toți membrii din trupa lui mi-au zis, „E o diferență incredibilă între Marilyn care merge în turneu cu tine decât când o face cu altcineva."

Ziceau: „Diferența e ca de la cer la pământ."

ÎN SPATELE SCENEI

Nu e uimitor că oamenii încă nu știu că Donovan e cel care cântă în „Billion Dollar Babies?" Credeam că e o treabă știută de toți. Sau că cel din „Under My Wheels" este Rick Derringer care cântă la chitara principală, nu Glen Buxton. E mereu amuzant când auzi, știi, că cel care cânta la muzicuţă în „Roadhouse Blues" era John Sebastian, doar că el nu și-a vrut numele pe albmul the Doors din cauza incidentului cu Jim Morisson, din Miami, când el și-a dat jos pantalonii și a rămas în pielea goală. Nu era bine pentru imaginea Lovin' Spoonful să fie alăturată cu albumul the Doors. Nu-i ciudat? În ziua de azi ar fi ceva de genul: „Ah nu, trebuie să-mi treci numele pe album!"

Sau că Robby Krieger a scris muzica și versurile pentru „Light My Fire," deși mereu am crezut că Jim scria toate versurile alea.

Știi, când faci o emisiune de radio cum am făcut eu în ultimii zece ani, singura cale prin care poți să o realizezi, după mine, este să o faci să sune ca și cum ai pune niște albume pentru prietenii tăi. Eu doar pornesc microfonul și încep să vorbesc. E interesant să-i las pe oameni să cunoască toată informația asta.

Îți oferă o altă perspectivă asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele scenei sau ce se întâmplă în realitate în studioul de înregistrări. Cred că publicul iubește asta mai mult decât orice altceva, pentru că e aici un tip care a fost în spatele scenei, eu!

Alice are un album nou care va apărea la anul. Se va numi Vampirii Hollywood-ului sau Prietenii Mei Bețivi Morți; Alice încă nu s-a hotărât. Va fi în turneu începând cu 13 octombrie și are o emisiune de radio, „Nopți cu Alice Cooper", pe care o poți asculta cinci nopți din săptămână.

În 1975, Legs McNeil a fondat Punk Magazine, ăsta fiind unul dintre motivele pentru care știi ce înseamnă cuvântul. El a scris și Please Kill Me, care-l face un Studs Terkel al punk rock-ului. Pe lângă munca sa de autor de editoriale pentru VICE, el continuă să scrie pe blogul său personal, pleasekillme.com. Urmăriți-l pe Twitter - @Legs_McNeil

Traducere: Dana Alecu

Citește și:
Am dormit în camera lui Jim Morisson
Cina pe Skype cu Marilyn Manson: el a servit țipar
La coadă cu fanii Marilyn Manson