„Dacă viitorul unei țări sunt copiii, atunci statul român nu dă doi bani pe viitor. Să fii orfan sau copil abandonat în România înseamnă să nu exiști". Așa sunau primele rânduri ale unui serial de peste 20 de articole despre copiii din centrele de plasament ale României.

Am vrut să vă arătăm lumea acestor micuți, puști și tineri batjocoriți, înfometați, bătuți. Am făcut apel la voi să contribuiți care cum puteți la a schimba puțin viața celor instituționalizați și am zis așa: „Împreună cu tine vrem să contribuim și mai mult la ghidarea acestor tineri în viață și să strângem: cărți care să-i ajute să „evadeze", haine cu care să-și facă drum prin lume și cd-uri cu muzică și filme care să le deschidă ochii".

În curând holurile redacției noastre s-au umplut de ajutoare venite de la zeci de la oameni: oameni de afaceri, jurnaliști, cititori.

Într-o camionetă și într-o dubă am urcat peste o tonă de ajutoare și am plecat la centrele de plasament din sudul țării să le împărțim. Când am încărcat din muntele de daruri am reținut așa: o zebră din pluș, un cd cu muzica stadioanelor, o colecție de reviste Să desenăm pas cu pas și cartea Care-i faza cu cititul?. Iată la cine a ajuns fiecare dintre ele.

Marius, patru ani, se cațără pe o zebră de pluș, mare cât el. Cade de pe ea. Pufăie, oftează, o ia de la capăt îndârjit. Se prăvălește cu jucăria peste el. Nu renunță. Pică din nou. Iar când vede că lucrul ăsta provoacă râsetele adulților din jur, nu se mai plictisește să tot cadă de pe zebră.

Zebra e venită cu noi și cu celelalte cutii la Centrul Sf. Nicolae din Sectorul 1. Marius a ajuns aici așa cum ajung toți: aduși de mamă într-o dimineață și lăsat în plasa statului împreună cu fratele lui de opt ani. Femeia a spus că nu are casă unde să-i crească. Dar adevărul e mai nuanțat: mama lui Marius nu are casă pentru că nu a vrut să aibă una.

S-a întâmplat așa: doi copii mai mari ai femeii au fost filmați cerșind în frig alături de câinele lor. Imaginile au apărut la știri, au făcut înconjurul țării, au rupt inimi, au scurs lacrimi. Mai mulți oameni au sărit în ajutorul familiei. Gigi Becali le-a dat o casă.

După puțin timp, reporterii unei televiziuni au găsit casa distrusă, mochete arse cu țigara, o mizerie de nedescris. Mama plecase de acolo pe motiv că îi intra apă în casă. Chiar dacă era așa, televiziunea îi dăduse niște bani care i-ar fi ajuns de reparații, bani din care însă și-au luat „smartfoane".

Când am descărcat cărțile și jucăriile la centrul de plasament al lui Marius am văzut un puști de vreo 12 ani care dădea să ne sară în ajutor. Dar unul din paznici a făcut un semn scurt către celălalt: „Bagă-l pe ăsta înăuntru, să nu-l văd afară". Mai târziu, ne revedem cu băiatul.

Se uita la o macara de jucărie.

Ne explică că e pedepsit. „Timp de trei luni nu am voie să ies afară". Lângă mine e și Vișinel Bălan, președinte la Asociația Desenăm Viitorul Tău. Îi zice: „Dar să știi că nu au voie să te țină, e infracțiune potrivit articolului 205 din Codul Penal".

Vișinel e și el un tânăr provenit de la casa de copii. Cei de aici îl recunosc ca pe unul de-ai lor: „Ce mai faci, Vișinel? „Tu ești bine?", îl întreabă când îl văd. După ce a scăpat din sistem și a reușit să se pună pe picioare nu contenește să se lupte pentru drepturile celor rămași în interior.

După câteva ore de la vizita în centru a publicat un articol despre abuzurile din locul în care tocmai am adus donațiile: „Mărturii din orfelinatul groazei. Salvați copiii și tinerii din Centrul Sfântul Nicolae! ".

În fața Centrul Sfânta Maria din Ferentari se întinde un gard ca de pușcărie - un zid înalt de trei metri care maschează tot ce e dincolo de el. Daniel Rucăreanu, fost copil instituționalizat, se uită în lungul lui.

Pentru o clipă mi se pare că nu privește o construcție pur și simplu, ci mijește ochii, de parcă ar privi prin lunetă un dușman de pe câmpul de luptă. „Nu voi putea niciodată înțelege asta! Aceste ziduri cât mai înalte. Să nu se știe, să nu se vadă, să nu răsufle nimic".

Daniel, care e președinte la Asociația Federeii, ne-a ajutat să culegem informații pentru seria de articole despre copiii orfani, ne-a ajutat să împărțim și ajutoare pentru ei.

Iar acum le-am adus aici, la această clădire mascată de un zid.

Într-o cameră micuță patru copii aduși de educatoare de la unul din apartamentele sociale din zonă răsfoiesc cărțile aduse. „Ce scrie acolo?", întreabă directoarea centrului pe unul din copii. „Zâ…zâ-ne!". Deși e deja în clasa a patra, abia nimerește literele.

Directoarea pare rușinată de demonstrația eșuată și ridică ușor tonul la educatoarele care îi însoțesc pe copii.

Educatoarele le explică că nu prea au cărți în apartamentul unde stau. Directoarea sare în sus: „Ce ați făcut, le-ați mâncat, că v-am mai dat?". Femeile ar mai zice ceva, dar se uită către noi și renunță. Copiii își aleg oricum cărți de colorat, nu de citit. Tudor, cel mai mare, clasa a șasea, are brațele pline cu o colecție de Să desenăm pas cu pas.

Are vocea în schimbare, se apropie de adolescență. „Îmi place să desenez!" „Ce desenezi?". „Ce îmi dați dumneavoastră!". „Hai să facem un avion!". „Nu știu". „Un clovn?". „Nu știu". „Dar ce știi să faci?". „De primăvară, de iarnă, de anotimpuri!".

„Chiar le place să coloreze foarte mult și cărți de colorat nu mai au", completează educatoarea. Zice că ar fi avut odată, dar s-au terminat. În lipsă de cărți desenează pe coli sau pe unde apucă. Uneori și pe pereții de-acasă.

Fabian a comis-o, îl deconspiră o educatoare. „Ce ai desenat, Fabian?". „Un cap de schelete!"

Suntem în curtea unui centru de plasament din Târgoviște și la descărcare ne întâmpină una din fetele crescute aici:

Pare să zică la toată lumea care vine aici, în orice moment, că e ziua ei. Nu se sinchisește de angajații din preajmă. Ba, la un moment dat, unul dintre ei o întreabă: „Le-ai zis că e ziua ta?". Poate a fost o ironie, poate a fost un îndemn.

Urcăm ajutoarele într-una din camerele unei clădiri mamut, care nu pare cu mult schimbată de când a fost construită acum vreo 30 de ani. De atunci sunt și balustradele - acel model care mărgineau scările tuturor blocurilor comuniste: grilaje din fier sudat, simplu, fără finisaje, fără briz-brizuri, peste care e tras un mâner de plastic cândva viu colorat, acum pătat de mîinile care s-au sprijinit aici în decenii.

Pe clădire scrie că e un centru pentru copii. Din trei etaje doar în unul locuiesc copii. Celelalte două sunt pentru angajații care au grijă de ei.

Birouri lângă birouri, birouri peste birouri.

Descărcăm cutiile în biblioteca centrului, o cămăruță cu doar câteva rafturi, și în curând numărul de cărți din centru se dublează. Copiii se uită printre cele aduse. O fetiță de 12 ani alege exerciții pentru abecedar. „Litera A. Arc. Ac. Ață".

A fost dată de la șapte ani la școală, dar nu a reușit să învețe nici acum să citească.

O angajată apucă o carte cu zicale și, în vreme ce o răsfoiește, zice către colega ei cu voce ridicată, cât să se facă auzită de toți copiii din încăpere. În ton sunt amestecate ironia și reproșul:

La plecare, o fată din bibliotecă, alta decât cea care ne-a întâmpinat la venire, aleargă după camionul nostru și ne face semn să oprim.

„Ai cinci lei?", mă întreabă.

La marginea Bucureștiului e un peisaj total diferit de cel de mai sus. Suntem tot la o casă de copii, dar aici parcă e altă planetă. Copiii stau într-o vilă nouă în care pare că nu a intrat niciodată fantoma centrelor de plasament comuniste.

Într-o curte imensă găsești o piscină uriașă, gazon cât cuprinde, ba chiar și un mic heleșteu. Dar nu înălțimea vilei, nici adâncimea piscinei nu fac copiii ăștia să treacă puțin peste lipsa părinților. Ci altceva.

Împărțim cadourile cititorilor VICE. Unul dintre băieți alege un CD cu hiturile care au făcut istorie pe stadioane. Și el e fotbalist, legitimat la un club privat. „În meciurile oficiale sunt portar. În alea amicale joc atacant". „Și ție care poziție îți place mai mult?". „Fundaș".

Unul din băieți e mai retras decât ceilalți. Îl găsim privind în pământ de după genele lui lungi și blonde.

Dacă într-o zi oarecare în centrul istoric din București s-ar face puțină liniște, dacă mașinile și-ar opri motoarele și oamenii de la terasă ar tăcea o secundă fără să mai lovească sticle și să izbească tacâmuri de farfurii, atunci poate că s-ar putea auzi de la una din ferestrele de pe strada Academiei un țăcănit de tastatură.

Aici se adună copii de la casa de copii pentru a lua lecții de web design.

„Apeși pe găletușă, o singură data apeși pe ea, acum te duci la culoare, selectezi culoarea alb, dai ok".

Așezați în fața unui proiector, câțiva copii ascultă un voluntar care le explică cum funcționează un program de editare foto. Tot aici vin și copiii de la centrele de plasament și primesc tot felul de lecții de la teatru, la public speaking.

Genul ăsta de cursuri ar fi trebuit să se întâmple peste tot în centrele statului. „Dar nu se întâmplă. Asta din ipocrizia autorităților locale, pentru că, în mentalul lor, consideră că și-au făcut datoria dacă în centrele de plasament se merge doar pe ideea de burți pline, un acoperiș deasupra capului și atât", spune Lajos Kristof, voluntar în cadrul centrului EDFORSO.

După cursuri copiii vin să vadă cărțile aduse de la donatori. Un băiat cu pistrui ca Tom Sawyer alege Aventurile lui Huckleberry Finn. Pe Tom l-a citit.

O altă fată nu se atinge de cărți. „Am fobie de cărți". Nu-i place să citească, preferă filmele de groază la care se uită cu ceafa lipită de un perete, să fie sigură că nu e nimeni în spatele ei.

Totuși apucă o carte care se cheamă chiar așa: Care-i faza cu cititul?

Notă: Prenumele unor copii au fost schimbate pentru protejarea identității.

Pe Cristian Munteanu îl poți urmări și pe site-ul lui și pe pagina lui de Facebook.

Majoritatea celor care au donat în urma apelului VICE din „Luna copilăriei pierdute" au cerut să nu le fie publicate numele. Putem menționa, totuși:

Editura Art
Casa de discuri Roton Music
Colegii de la Kiss FM și Magic FM

Un donator care i-a adus lui Călin, băiatul care cântă printre blocuri, un cărucior nou, ca să-și care echipamentul audio. Cu ocazia asta, îi transmitem lui Călin să ne răspundă la telefon, ca să-i putem da cadoul.

VICE le mulțumește tuturor celor care s-au implicat în acest proiect.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale din „Luna copilăriei pierdute":
Cum e să ajungi la închisoare, după ce-ai copilărit în orfelinatele din România
Cum era să fii gay în orfelinatele românești
Orfelinatele din România mi-au distrus viața, chiar dacă am fost adoptată de americani