UPDATE. Ministerul Sănătății a transmis VICE România următoarea explicație referitoare la motivul pentru care copiii din secția de neuropsihiatrie din Brăila nu au fost transferați în sistemul de protecție a copilului.

„Conform structurii organizatorice avizată de Ministerul Sănătății, Spitalul de Psihiatrie Sf. Pantelimon funcționează cu un număr de 410 paturi acuți și cronici - adulți și copii, deservind populația județului Brăila atât prin structurile cu paturi, cât și prin ambulatoriul integrat al spitalului și centrele de sănătate mintală. Având în vedere cele de mai sus, secția de neuropsihiatrie infantilă (n.n. psihiatrie pediatrică) reprezintă o structură cu paturi a unei unități sanitare publice de monospecialitate care nu se încadreaza în prevederile Hotărârii Guvernului nr. 261 / 2000 pentru reorganizarea instituţiilor, secţiilor de spital şi a celorlalte unităţi de protecţie specială a copilului în cadrul serviciilor publice specializate din subordinea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti."

Acest răspuns nu explică, însă, de ce acei copii nu au primit îngrijirile necesare pentru o recuperare, în limita afecțiunilor lor.

Își ascunde fața în mâinile noduroase și ușor contorsionate și râde rușinat. Mai aruncă o privire la poza din mâna Simonei Cimpoae, șefa Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Brăila, și se uită timid la carourile covorului maro din camera Complexului de servicii pentru copii cu dizabilități Pescărușul, din Brăila. Băiatul, să-i spunem Răzvan, are 19 ani și un cocktail de dizabilități fizice și mentale. Poza care-l face acum să roșească o înfățișează pe o fostă îngrijitoare a centrului. Răzvan doarme cu fața ei sub pernă.

„Eeee, ce-ți mai plăcea ție de ea", spune directoarea și îl ia de după umeri.

Răzvan râde înfundat și o strânge de mână emoționat. Tânărul are, printre altele, retard mental mediu, sindrom de întârziere în dezvoltarea limbajului, parapareză spastică cu deformarea extremităților. Merge legănat din cauza defectelor de la picioare și parcurge doar distanțe scurte.

Totul strălucește de curățenie astăzi, în ziua vizitei mele, la centrul Pescărușul. Miroase a plăcintă cu brânză dulce, iar cei 36 de copii, împărțiți în trei căsuțe construite de fundația SERA, iau masa, atent supravegheați de îngrijitori. Copiii sunt duși zilnic în parc, merg des la film, la circ sau la grădina botanică, îmi spun educatorii.

Răzvan zâmbește larg la vizitatori, e bucuros să-și arate camera curată lună, cu paturile făcute la linie și fluturași din hârtie lipiți pe pereți.

Dar nu despre fluturași e aici vorba, ci despre noroc în viață, oricât de ciudată ar putea părea sintagma asta în cazul unui om ca Răzvan. Nimic din camera de acum a sa nu aduce cu locul în care și-a petrecut cinci ani din copilărie. Asta pentru că este unul dintre cei 46 de copii pe care statul a uitat, acum 16 ani, să-i mute dintr-o secție de neuropsihiatrie infantilă, în sistemul de protecție a copilului.

Copiii au fost descoperiți întâmplător de ONG-ul Centrul de Resurse Juridice (CRJ), în anul 2004, la patru ani după ce Guvernul dăduse o hotărâre prin care toți copiii cu dizabilități din astfel de secții psihiatrice treceau din subordinea autorităților locale și, implicit, în grija direcțiilor de protecție a copilului.

Cu oasele la vedere, cu ochii ieșiți din orbite, unii rozându-și degetele până la os, hrăniți cu biberonul, deși ar fi putut mânca solid, ținuți aproape numai în pat, deși ar fi putut să meargă, niciodată scoși afară, cu răni pe spate sau la încheieturi. Așa i-au găsit monitorii CRJ, care fac vizite neanunțate, din 1998, în instituțiile și centrele cu persoane cu dizabilități din România.

Astăzi, 12 copii sunt tot la Pescărușul, 22 sunt în centre pentru adulți cu dizabilități, unul este într-o căsuță de tip familial din localitatea Însurăței, județul Brăila, doi transferați într-un centru din Buzău, patru sunt reintegrați în familie și cinci sunt morți.

I-am vizitat pe cei cazați la Pescărușul, ca să văd cum au evoluat copiii cărora statul nu le dădea nicio șansă în urmă cu 14 ani.

Ca să înțelegi de ce erau copiii captivi în pătuțurile de metal din acea secție de spital, trebuie să știi că, până în anul 2000, toți copiii cu dizabilități mintale abandonați de părinți ajungeau și rămâneau până la maturitate în spitale de psihiatrie. Guvernul a decis atunci ca toți să treacă din grija sistemului medical, în cel de protecție a copilului. Cu trei ani în urmă, avuseseră același parcurs leagănele, casele de copii și, ulteorior, căminele-spital.

Astfel, sistemul era răsturnat. Tratamentul copiilor abandonați, fie ei cu dizabilități sau fără, nu mai era doar medical, ci și unul axat pe terapie și recuperare și, acolo unde era posibil, pe reintegrare în familie. Asta nu înseamnă că în sistemul de protecție a copilului ei au întotdeauna de îngrijirea de care au nevoie. Rapoartele ONG-urilor și articolele din presă, precum cele de aici și aici, arată că, nu de puține ori, îngrijirea lor lasă mult de dorit.

O dovadă în plus a absurdității sistemului este că, în lista lungă de unități transferate în anul 2000, nu s-au regăsit câteva secții de neuropsihiatrie infantilă. Printre ele, cea exterioară a Spitalului de Psihiatrie Sf. Pantelimon din Brăila, care pe atunci se numea Spitalul de Psihiatrie Cronici.

Despre Răzvan și ceilalți colegi ai săi de spital auzisem prima dată în februarie anul ăsta, când Georgiana Pascu, manager de proiecte la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), îmi spusese, într-un interviu, că vizita în acea secție de neuropsihiatrie a fost lucrul care a șocat-o cel mai mult, dintre toate sutele pe care le-a făcut în centre de stat pentru persoane cu dizabilități din ultimii 13 ani.

Organizațiile CRJ, SERA, UNICEF, Motivation și Disability Rights International (DRI) și-au unit eforturile ca să facă treaba autorităților. Copiii au fost transferați în subordinea DGASPC Brăila, s-au angajat terapeuți, au fost aduși specialiști din afară și, ulterior, s-au construit căsuțe de tip familial în care să locuiască.

Mărturiile celor implicați în recuperarea acelor copii sunt dovadă indolenței cadrelor medicale din acea instituție:

Copiii, spune raportul, erau atât de slăbiți, încât unii de zece, 11 ani păreau de trei-patru.

„Mâinile și picioarele lor fusiforme erau încovoiate în poziții contorsionate din cauza inutilizării și atrofierii. Ochii le erau adânciți în orbite, coastele și celelalte oase erau evidente prin pielea care atârna pe corpul lor lipsit total de masă musculară. Unora dintre copii le lipseau părți din păr, alții erau chei", spune unul dintre investigatorii ONG-ului care i-a filmat pe copiii internați.

Cele două clipuri vorbesc de la sine despre ce se întâmpla în 2005

Și ororile descrise nu se opresc aici, frază cu frază, documentul conturează imagini macabre:

Vizitatorii au aflat, din discuțiile cu personalul secției, că mulți dintre copii își petrecuseră toată viața în acele pătuțuri. Cei foarte puțini capabili să stea pe scaune nu erau scoși niciodată afară și nu avea nicio formă de activitate. Personalul nu avea cunoștințe despre metodele de a corecta comportamentul auto-agresiv și nici nu cunoștea că stimulii sau anumite tipuri de activități pot îmbunătăți această situație, notează reprezentanții ONG-ului.

Directoarea DGSAPC Brăila, Simona Cimpoae, care acum îmi oferă cafea și ecler la sediul centrului Pescărușul, era pe atunci director adjunct în instituție.

Ridică din umeri când o întreb din ce motive secția aceea nu a trecut în sistemul de protecție al copilului.

„Noi doar am pus în aplicare o hotărâre de Guvern. A mai fost o secție în județ, la Bărăganu, care a fost pe listă. Nu știu de ce asta din Brăila a rămas la spital", spune ea în timp ce răsfoiește dosarul lui Răzvan.

Acolo scrie că tânărul s-a născut în vara anului 1996 și că, până la finalul următoarei veri, era deja internat în secția de pediatrie a Spitalului de Urgență din Brăila și părăsit acolo de părinți. Dosarul lui nu menționează motivele abandonului, dar de obicei părinții invocă lipsa banilor, spune Paulina Matei, coordonatorul centrului Pescărușul.

Astfel, Răzvan și-a petrecut următorii patru ani într-un pat de spital. Apoi, a fost mutat într-un altul, de data asta din secția de neuropsihiatrie de la Sf. Pantelimon. Încă cinci ani în poziție orizontală. Fișa sa medicală din anul 2005 spune că suferea de retardare mentală severă, sindrom de întârziere în dezvoltarea limbajului, parapareză spastică și deficit functional grav.

Câteva rânduri mai jos, documentul precizează: „Nu merge, nu poate sta în șezut, nu se poate orienta, limbaj nedezvoltat, nu răspunde la nume, se deplasează cu ajutorul cadrului, stă pe burtică sau în cot, nu prezintă control sfincterian".

Fișa din 2016 arată evoluția sa până astăzi, la 19 ani: retard mental mediu, imită, cunoaște gesturile de bază, merge, poate să urce și să coboare scările, este în clasa a VIII-a la școala specială, limbaj dezvoltat, vocabular satisfăcător, are tendința de a monopoliza discuția, capacitate bună de înțelegere, înțelege comenzi simple, are un spirit de observație foarte dezvoltat.

„A observat când mi-am schimbat cerceii", îmi spune șefa centrului.

Picturile cu personaje din desene animate îi țin departe de viața reală pe copiii din Pescărușul

Ar fi avut Răzvan și ceilalți copii aceeași evoluție dacă ar fi rămas în acea secție de neuropsihiatrie?

„Aș putea spune că nu", îmi răspunde medicul pediatru al centrului, Simona Răduca Enuș. Ne uităm la un panou cu fotografii agățat la intrarea într-una dintre cele trei căsuțe de tip familial.

Poate starea copiilor ar fi astăzi și mai bună, dacă centrul ar avea mai mulți specialiști. Nu există niciun logoped și doar un psiholog la toți cei 36 de copii. A fost concurs, dar nu s-a prezentat nimeni, salariul nemotivant și munca grea, fără satisfacții, cu copii cu dizabilități, îi ține pe mulți departe.

„Uite, în poza asta arată ca doi copii….Ca doi copii, atât", spune medicul, ferindu-se să adauge cuvântul „normali". Din fotografie ne privesc doi băieți: unul e Răzvan și celălalt, să-i spunem Adi, e prietenul lui bun.

Adi s-a născut în 1994, cu trei zile înainte de Crăciun. Până în 2000, a locuit alături de familia sa. Dar părinții săi au murit – mama, în 1999, și tatăl, în 2000 - așa că Adi a ajuns în secția de neuropsihiatrie de la Sf. Pantelimon. Pe fișa sa din 2005 sunt trecute, printre altele, afecțiuni precum tetrapareză spastică și retard mental mediu. Deși avea zece ani, Adi știa doar să răspundă la nume, să măzgălească pe tăbliță, să spună culorile și să își exprime stările afective.

„Are o întârziere mentală ușoară, atunci avea avea medie. Efectuează operații logico-matematice, numără până la zece mii, cunoaște talba înmulțurii, și-a însușit deprinderea de a citi, dar scrie cu greutate din cauza spasticității, este dornic să achiziționeze noi cunoștințe, atenție bună, imaginație reproductivă, memorie voluntară satisfăcătoare", citește directoarea DGASPC din dosarul lui Adi, care acum știe să lucreze la calculator și să pună muzică la CD playerul pe care și l-a comandat singur de pe internet.

Tânărul din acest scaun cu rotile se grăbește să arate cum știe să pună muzică la CD playerul pe care și l-a comandat singur de pe Internet

Pe fișele medicale ale copiilor aduși de la Sf. Pantelimon stă scris un nume: doctor psihiatru Kesikis Ștefan Bobocescu. L-am sunat ca să aflu care sunt motivele stării jalnice în care se aflau acei copii din grija sa. Inițial mi-a închis telefonul pe următorul motiv: „Ce doriți de la mine? Nu știu, doamnă, sunt zece ani de atuncea, dacă nu mai bine. Nu știu ce relevanță ar mai avea".

Apoi, după insistențe la conducerea spitalului Sf. Pantelimon, am purtat următoarea conversație telefonică:

VICE: De ce s-a hotărât ca secția dumneavoastră de neuropsihiatrie să nu treacă în grija sistemului de protecție a copilului?
Kesikis Ștefan Bobocescu: N-am de unde să știu eu așa ceva. Eu eram un doctor într-o secție, care mă ocupam de problemele medicale, nu de alte aspecte. Noi erau niște executanți, nu depindea de noi. Cred că tot Direcția Sanitară, Ministerul, nu știu ce să vă răspund la asta.

Din ce motive erau acei copii în acele condiții, în anul 2004?
La ce condiții vă referiți?

Mă refer la rănile de pe spate, la faptul că-și mâncau degetele.
A, da, păi sunt copii cu mari defecte neurologice, știu eu…Probabil că, dacă ar fi avut niște condiții mai bune, ar fi fost cu totul altceva. În anii în care am fost eu acolo, n-a depins de mine. N-am îmbunătățit eu situația copiilor, a fost îmbunătățită probabil în același fel în toată țara. S-au îmbunătățit condițiile cât s-a putut, că nu erau la nivel de, știu eu, Vest. Cred eu că, omenește, s-a făcut ce s-a putut. Avem unele situații în care s-a făcut destul de mult pentru copii care au fost recuperați, care au fost duși în sistemul de învățământ, deși nu era obligația noastră să umblăm cu ei la grădiniță, să-i mutăm la unele școli. Un copil a fost adoptat de una dintre educatoarele noastre și acuma e anul IV la Politehnică, termină Ingineria Aerospațială. Adică sunt unii oameni care s-au ocupat. Nu zic neapărat de mine. Dar sunt oameni care au făcut ce-au putut la momentul respectiv.

Să vă citesc din ce mi-au declarat cei care au vizitat secția: „Copiii erau în pat, întinși, acoperiți cu pături. Era frig de înțepeneai, era prin noiembrie, cred. Singurul calorifer electric era în biroul șefului de centru sau ce era el acolo, un medic".
Doamnă, haideți să fim serioși. Cine poate să facă așa ceva? Oricine ar fi. Cum poate să afirme…Doamne ferește! Adică ții niște copii – dacă ar fi fost vorba niște copii normali, să zicem – dar niște copii atât de tarați, cum să fie ținuți în frig? Poate nu erau 25 de grade ca la mine acasă, de acord, dar nici așa.

Să citim mai departe: „Ceea ce am văzut la Brăila a fost cea mai groaznică și șocantă situație pe care am întâlnit-o. (…) Mâinile și picioarele lor fusiforme erau încovoiate în poziții contorsionate din cauza inutilizării și atrofierii lor. Ochii le erau adânciți în orbite, coastele și celelalte oase erau evidente prin piele".
M-aș îndoi să nu mai fi văzut nicăieri în lume așa ceva. Haideți să fim sinceri, că vedem în fiecare zi la televizor așa ceva.

Eu sper că nu mai există, totuși, așa ceva.
Eu n-am de unde să vă răspund despre ce există în altă parte. Dar la televizor se vede în fiecare zi, haideți să nu zicem. Și haideți să punem și altfel problema. Se pune problema că ăla n-a făcut, ăla n-a dres. Bun. Poate o fi așa, să zicem. Dar lipsa de personal și lipsa de fonduri s-a pus vreodată? Că un astfel de copil are nevoie de o infirmieră să stea lângă el. Erau 40-50 de copii, erau cumva măcar zece sau 20 de infirmiere? Zece sau 20 de asistente ca să se ocupe de câte un copil? Sau zece educatoare care să facă așa ceva?

Exact asta vă întreb. De ce anumite instituții medicale din subordinea Ministerului Sănătății au insistat ca aceste secții să rămână în grija lor, deși nu aveau personal suficient?
Mă băgați la un nivel prea mare. De unde să știu eu așa ceva? Eram medic, mă ocupam de problemele medicale și atât. Nimic altceva.

Nici cea care conducea pe atunci sistemul de protecție a copilului, Theodora Bertzi, actual secretar de stat în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), nu are o explicație.

„Noi am vrut să trecem totul la sistemul de protecție a copilului, unele țineau de Sănătate, altele de Educație, nu se mai știau pe unde sunt și nu exista un tratament unitar în ceea ce privește copilul. Era ba numai o îngrijire medicalizată, dar nu erau toți acei copii bolnavi, și așa mai departe. Vă dați seama că noi nu ne-am dus să vizităm toate astea, aveam încredere în ce ni se raporta", îmi spune ea.

Iar raportarea din teren a lăsat pe dinafară câteva astfel de secții, fără o motivație coerentă.

Potrivit propriului site, fundația asta a reușit, din 1996 încoace, să desființeze 71 de instituții de tip vechi, care adăposteau în condiții mizere sute de copii și să dezvolte servicii sociale alternative.

La cârma DGASPC Brăila era, în anul 2000, Alexandrina Broască. Nici ea nu are explicație pentru abandonul acelor copii.

„N-a fost alegerea direcțiilor de protecție a copiilor, noi am primit o listă cu unitățile pe care trebuia să le preluăm și le-am preluat ca atare", îmi spune ea, și arată cu degetul spre Direcția de Sănătate Publică Brăila și spre Ministerul Sănătății.

Am trimis solicitări ambelor instituții, dar au rămas, până la această dată, fără răspuns.

Astfel, întrebarea de ce a fost nevoie de o intervenție a unor ONG-uri pentru a salva niște copii aflați în grija statului rămâne în aer. O altă întrebare, și anume ce s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi fost scoși din acea secție, primește răspuns printr-o propoziție din raportul celor de la Disability Rights International: „Acei copii erau atât de aproape de moarte."

Persoanele care trec prin aceeași situație sunt rugate să ceară ajutor la asociația Federeii: asociatia.federeii@gmail.com.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre copiii instituționalizați:
Decrețeii prin lentila unei foto-jurnaliste din Italia
România a luat titlul la Homeless World Cup
Cineva a pus un vibrator într-un tort dedicat orfanilor din România