Povestea adevărată a celebrului ucigaș de Halloween

Într-o noapte ploioasă de Halloween din 1974, copiii din Deer Park, Texas, au ieșit să bată la uși. Era pe-afară și Ronald Clark O'Bryan, medic optician, care își supraveghea copiii – pe Timothy, de opt ani, și pe Elizabeth, de cinci ani – în timp ce colindau prin cartierul suburban în care era casa lor. Li se alăturaseră Jim Bates, vecinul familiei O'Bryan, și fiul lui cel mic.

Una dintre casele de care s-a apropiat grupul avea toate luminile stinse, dar copiii tot au bătut la ușă; promisiunea vagă că vor primi bomboane era mult prea ispititoare.

Dar n-a răspuns nimeni: fie se ascundeau cei dinăuntru, fie nu era nimeni acasă. Copiii și-au pierdut răbdarea și au fugit să găsească altă casă, iar Jim s-a dus după ei. Ronald a rămas singur.

Când i-a prins pe ceilalți din urmă la scurt timp, Ronald avea vești bune. A scos o mână de Pixy Stix de 50 de centimentri, tuburi de pudră de bomboane acre. Se pare că, până la urmă, tot era cineva în casa întunecată. Dulciurile s-au împărțit – câte-un tub pentru fiecare dintre copiii de față, unul pentru celălalt copil al lui Jim și unul pentru un băiețel de zece ani, pe care Ronald îl știa de la biserică și-l recunoscuse în timp ce grupul se îndrepta spre casă.

Înainte de culcare, lui Timothy O'Bryan i s-a dat voie să ia ceva dulce din prada serii respective și și-a ales tubul de Pixy Stix – dar zahărul pudră se blocase înăuntrul paiului și n-a putut să ia prima înghițitură decât după ce l-a ajutat tatăl lui să-l deblocheze. S-a plâns că e amar, așa că Ronald i-a adus un pahar de Kool-Aid, ca să-și clătească gustul din gură. Peste mai puțin de o oră, Timothy era mort.

„A fost o coincidență că lucram la recepție la poliție în seara aia", spune avocatul Mike Hinton, câteva decenii mai târziu, într-o convorbire telefonică cu Houstonul. „Am fost sunat de la departamentul de poliție din Pasadena – mi-au spus că a murit un băiețel de opt ani. S-au grăbit să-l ducă la spital, dar era deja mort."

Mike a vrut să se apuce de investigație, așa că l-a sunat pe Dr. Joseph A. Jachimczyk, legist șef în Harris County, districtul învecinat. „I-am povestit situația și m-a întrebat a ce mirosea respirația tânărului", spune Mike astăzi. A sunat la morgă și a aflat că din gura băiatului se simțea o aromă de migdale. „E cianură", a spus doctorul Jachimczyk.

O autopsie a dovedit că bănuiala legistului fusese corectă: un medic patolog a spus că Timothy consumase o doză de cianură suficient de mare cât să omoare doi oameni. Testele ulterioare au dovedit că peste primii cinci centimetri de zahăr din Pixy Stix se turnase cianură.

Polițiștii au reușit să recupereze celelalte dulciuri de la copii înainte să mai fi apucat vreunul să le-nfulece. Au observat că cel care se ocupase de asta capsase tuburile de Pixy Stix după ce umblase la ele. „Asta i-a salvat viața unui alt băiețel în seara respectivă", își amintește Mike. „L-au găsit în pat, cu dulciurile-n mână, dar n-avusese destulă forță să desfacă capsele."

Polițiștii s-au întors cu Ronald în cartierul pe unde colindase grupul, ca să le arate casa de unde primise tuburile de Pixy Stix. Dar Ronald s-a blocat – pur și simplu nu mai găsea casa și-a zis că n-a văzut niciodată chipul persoanei responsabile; că persoana respectivă pur și simplu ieșise în pragul ușii și-i dăduse dulciurile. Anchetatorii au început să intre la bănuieli.

„Au trecut câteva zile și a fost incredibil de frustrant", zice Mike, „așa că au ieșit din nou cu O'Bryan și-au fost destul de fermi cu el."

Strategia a funcționat: memoria lui Ronald a început să funcționeze. A arătat spre casă.

Bărbatul care locuia acolo nu era acasă, așa că polițiștii s-au dus la el la serviciu – la Aeroportul William Hobby P. din Houston – și l-au arestat în fața colegilor lui. Misterul era rezolvat și cazul închis.

Numai că tipul avea un alibi. „S-a dovedit că fusese la muncă în seara aia", zice Mike, cu accentul lui texan tărăgănat. „Soția și fiica lui erau acasă și stinseseră luminile devreme, pentru că rămăseseră fără dulciuri." Colegii și fișele de pontaj au confirmat povestea bărbatului. „Asta n-a făcut decât să-mi sporească bănuielile", zice Mike. „Mai auzisem și că O'Bryan se supărase pe rudele lui, că n-au stat la priveghi în noaptea înmormântării lui Timothy, ceea ce era ciudat."

Ronald, s-a aflat ulterior, scrisese un cântec despre Iisus și Timothy care se alătură Domnului în rai și începuse să se agite când familia îndoliată n-a vrut să stea până târziu, să vadă la televizor o înregistrare cu piesa. „Se întâmpla ceva ciudat", zice Mike.

La scurt timp după, în timp ce preda un curs la Academia de Poliție din Pasadena, au sosit niște detectivi la ușă la Mike. Aflaseră că Ronald cumpărase de curând asigurări de viață pentru ambii copii – zece mii de dolari pe cap de copil, cu începere din luna ianuarie a anului acela și-apoi încă 20 de mii pe lună pentru fiecare, cu o lună înainte de Halloween. Anchetatorii știau deja că Ronald avea datorii de peste o sută de mii de dolari, așa că atunci când au aflat că a sunat la compania de asigurări, să întrebe de plată, la 9 dimineața, a doua zi după moartea lui Timothy, era clar că începuse să se construiască un caz împotriva lui.

Odată ce-au primit mandat de percheziție, au găsit în casa familiei O'Bryan o pereche de foarfece cu rămășițe de plastic pe ele, care semăna cu plasticul de pe dulciurile cu cianură. O'Bryan a fost arestat și luat la interogatoriu.

Pe parcursul anchetei, zice Mike, au început să se adune dovezi împotriva lui Ronald. „S-a aflat că O'Bryan se ducea la cursurile colegiului local și-și întreba profesorul chestii de genul: «Care e mai mortală: cianura sau alt tip de otravă?»", zice Mike. „De ce-ar întreba cineva așa ceva?"

Un alt martor, care lucra pentru o companie de chimicale din Houston, le-a povestit polițiștilor că a venit un tip să cumpere niște cianură, dar a plecat când i s-a spus că putea să cumpere minimum două kilograme și jumătate. „Tipul de la magazin a zis că nu poate să-l identifice pe O'Bryan, dar își aducea aminte că clientul purta un halat bej sau albastru de doctor", zice Mike. „O'Bryan era doctor optician – fix asta era uniforma pe care-o purta la serviciu."

Însă toate astea se întâmplau cu ani de zile înainte de apariția testelor ADN și a cardurilor de debit contactless, așa că poliția n-avea cum să-l lege pe Ronald de Pixy Stix, sau să demonstreze că achiziționase vreun pic de cianură. Așa că opticianul în vârstă de 30 de ani a susținut în continuare că e nevinovat.

Mike își amintește în detaliu cazul; în zecile de ani care-au trecut de-atunci, amintirile i s-au păstrat intacte. „O'Bryan era leșinat după atenția pe care-o primea", zice el. „Cred că i-a plăcut la nebunie și-n timpul procesului."

Ronald a pledat nevinovat, iar avocații lui au pus dulciurile otrăvite pe teama unu bau-bau neidentificabil – un om bolnav care s-a folosit de paravanul nopții de Halloween ca să otrăvească copii nevinovați. Dar prietenii, rudele și colegii de serviciu au depus cu toții mărturie împotriva celui pe care presa îl numea de-acum „Candy Man", iar pe 3 iunie 1975 juriului i-a luat doar 46 de minute să dea verdictul de vinovăție în sentința de crimă cu premeditare și patru tentative de crimă cu premeditare. După o oră, s-a hotărât că Ronald va fi executat pe scaunul electric.

Și-nainte și după otrăvirea de la Deer Park au apărut zvonuri despre dulciuri dubioase date colindătorilor, la fiecare Halloween. Dar, indiferent dacă temerile sunt că bomboanele conțin sticlă pisată și lame de ras, sau că chiar sunt pastile de ecstasy, nu prea există dovezi care să sugereze că părinții au de ce să se teamă.

În 2000, un tip din Minneapolis a fost acuzat că ar fi pus ace în batoanele de Snickers pe care le-a dat colindătorilor – dar singura lui victimă a fost un adolescent care s-a înțepat un pic în obiectul ascuțit ascuns. De la Timothy O'Bryan încoace n-a mai existat nici măcar un caz cu vreun copil care să moară după ce a mâncat dulciuri contaminate de Halloween.

Ronald Clark O'Bryan a făcut recurs pe toate căile posibile și a pierdut, timp de aproape un deceniu de la emiterea verdictului de vinovăție – așa că a durat până pe 31 martie 1984 să-și epuizeze toate modalitățile de supraviețuire și să fie îndeplinită condamnarea la moarte. Până-n punctul ăsta, Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite deja declarase că scaunul electric e o pedeapsă crudă și neobișnuită, așa că i s-a curmat viața printr-o injecție letală.

Afară, lângă Penitenciarul de Stat din Huntsville, Texas, un grup de circa trei sute de oameni s-a adunat să afle dacă i se luase viața otrăvitorului de Halloween și să strige: „Trick or treat" și să arunce cu bomboane în cei care protestau împotriva pedepsei cu moartea.

La 12:48 noaptea, când Ronald a fost declarat mort, Mike Hinton era în casa în care crescuse, la Amarillo, la opt ore distanță cu mașina de Huntsville. În seara aia se dusese la lacul lui preferat, cu undița-n mână și băuse o bere să sărbătorească în timp ce aluneca în întuneric.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre Halloween:
Comentariile românilor supărați pe Halloween îți arată că încă trăim în comunism
Întrebarea zilei: Tu cât de jalnic te-ai costumat de Halloween?
Toate costumele de Halloween pe care să NU le porți la petrecerile din Bucureşti