Ce faci când pozele cu fața ta ajung pe cele mai cretine siteuri și reclame de pe Internet

Anul trecut am fost într-o relație foarte proastă. Genul de relație care te face să planifici un jaf la bancă, să-ți dai în gât toți complicii, să intri în programul de protecție a martorilor și să nu mai auzi niciodată nimic despre oamenii din vechea ta viață. Așa că, atunci când un prieten de-al meu fotograf mi-a sugerat să facem niște fotografii, m-am gândit că e o chestie care m-ar distrage de la durerea mea. El face fotografii de stoc – deci nu era vorba de niște fotografii glamuroase, dar nici altceva nu aveam mai bun de făcut.

Am ajuns la studioul lui cu o oră întârziere, absolut distrus, după o noapte întreagă de certuri cu iubita mea de atunci. Dar când prietenul meu a început să-mi facă poze, am început să râd și să mă simt bine. „O să cumpere cineva fotografiile astea?" l-am întrebat în timp ce schimba lentila la aparat. „O să aflăm curând", mi-a zis.

Când am terminat, am semnat un formular în care am declarat că fotografiile îi aparțineau prietenului meu și că le poate vinde. Acum știu că asta a fost cea mai mare greșeală din viața mea.

Câteva luni mai târziu, am fost anunțat că fața mea ilustra un articol de pe siteul Bărbații Catolici. Site făcut de bărbați catolici pentru bărbați catolici, are următoarea descriere la About: „Resursă online pentru bărbații catolici în această perioadă de confuzie seculară, post-creștină." Articolul care îmi folosise fața era despre protestanți și teroriști și, între timp, a fost șters.

Asta n-a fost chiar așa de rău, dar atunci am realizat că nu aveam niciun control asupra propriei mele imagini. Orice persoană cu conexiune la internet putea cumpăra fotografiile ca să facă cu ele orice avea chef: puteau să mă facă să fiu vânzător de țigări, puteau să-mi folosească fața într-o campanie pentru uciderea câinilor vagabonzi sau să mă pună într-un articol despre ejacularea prematură. Și mai rău era că, pentru că semnasem formularul, nu mai aveam dreptul să primesc niciun ban din chestia asta.

În scurt timp, fața mea apărea în reclame la alimente fără gluten și îi încuraja pe oameni să bea shoturi de nu știu ce lichior columbian. În punctul ăsta, relația mea toxică deja se încheiase și nici măcar nu aveam cui să mă plâng de chestia asta.

În Arabia Saudită, Germania, Venezuela și Olanda, fața mea a fost folosită pentru promovarea celor mai bizare lucruri – de multe ori chestii jenante sau scârboase. Fața mea, fotografiată în ziua în care vrusesem să mă simt mai bine, mă făcea acum să mă simt tot mai rău în fiecare zi.

Cineva mi-a zis că m-a văzut pe un panou publicitar imens din Puerta de Sol, Madrid, dar n-a apucat să facă poză. Un prieten din Aberdeen mi-a zis că văzuse o reclamă cu un tip care semăna foarte bine cu mine într-un magazin de calculatoare. O prietenă din Tokyo m-a văzut lipit pe un coș de gunoi. Arătam acuzator cu degetul pe cei care nu reciclează.

Fața mea n-a fost folosită doar ca să vândă lucruri sau ca să demonstreze ceva într-o campanie, ci și ca să ilustreze lucruri. De exemplu, un articol intitulat „Cum să te porți cu nesimțiții" (eu eram nesimțitul, bineînțeles), un articol despre foști iubiți psihopați (ghici cine!) și un articol despre bărbații care se leagă de femei pe stradă. Îmi închipui că au avut de ales dintre milioane de fețe de bărbați, dar toți autorii articolelor au ales-o pe a mea, ceea ce înseamnă că arăt ca un nesimțit psihopat și libidinos. Asta mi-a doborât și mai tare stima de sine.

Apar până și într-un videoclip la un cântec pe YouTube. N-am idee despre ce e piesa, dar măcar are doar 860 de vizualizări.

În aceeași noapte în care am aflat despre cântec, un prieten mi-a trimis un link la un roman de Scott Burtness, numit Omul-lup din Northwoods. E publicată de autor din fonduri proprii și e despre un vânător de monștri pe nume Dallas. Versiunea pentru Kindle costă doar trei dolari. Are moaca mea pe copertă, doar că am urechi mai lungi și ascuțite și cămașa sfâșiată.

Apoi mai e o reclamă cehească la produse de bărbierit care s-a folosit de mustața mea. Pe asta am hotărât s-o iau ca pe un compliment: înseamnă că barba mea e arătoasă în ochii cehilor. Totuși, niciuna nu se compară cu cea mai nasoală dintre toate.

Într-o dimineață, când mă trezesc, mă sună o prietenă din Venezuela și mă întreabă dacă sufăr de parafimoză, o boală foarte gravă a penisului. I-am zis că am mai avut probleme, dar nu așa de nasoale.

„De ce?" am întrebat-o.

„Nico", a zis ea, „ești băiatul din posterul campaniei despre parafimoză din Venezuela."

S-a întâmplat asta: în data de 8 ianuarie 2017, ziarul venezuelean El Nacional postase pe Twitter fața mea pentru cei patru milioane de followeri, alături de un articol despre parafimoză – o boală în care prepuțul penisului e blocat în spatele glandului, așa că atunci când penisul e flasc, prepuțul nu poate ajunge la loc în poziția normală în care acoperă glandul. Iar chestia asta, pe lângă faptul că e dureroasă, e și periculoasă: lipsa fluxului de sânge poate duce la cangrenă, ceea ce înseamnă că s-ar putea ca doctorii să-ți taie puța.

E o problemă rară, dar foarte înfricoșătoare. Atât de înfricoșătoare încâ ziarul El Nacional a ales fața mea cu expresia de șoc ca s-o ilustreze.

Situația mi-a scăpat total de sub control. Mai face omul greșeli, dar greșeluța mea de moment a căpătat niște proporții tot mai mari.

La scurt timp după ce am aflat de chestia cu parafimoza, am primit un mesaj în mesageria vocală de la prietenul meu Sam, care trăiește în Sydney.

„Te rog", m-am gândit. „Fără chestii dubioase cu puli."

Aveam noroc: Sam mi-a zis că furnizorul de internet australian Exetel mă alesese pe mine ca față a campaniei publicitare. Eram pe toate afișele în aeropoarte, autobuze și stații de metrou. Încercam să conving 24 de milioane de australieni să-și ia internet de la Exetel. Măcar nu era o companie chiar așa de rea. M-am uitat pe pagina lor de Wikipedia și am aflat că, în 2009, au donat o treime din profit pentru protejarea speciilor de animale pe cale de dispariție. Tot e ceva.

Deși e mai bine să-ți apară fața în reclame la furnizori de internet decât la probleme cu penisul, tot nu sunt prea fericit.

Știu că nu mă pot plânge, pentru că eu am acceptat să fac fotografiile și am semnat contractul. Mulți oameni nu semnează nimic niciodată și tot apar în tot felul de meme nesuferite care ajung virale în toată lumea. Totuși, asta nu înseamnă că nu blestem ziua în care am pozat pentru fotografiile alea. Pe scurt, faptul că m-am simțit un pic mai bine pe moment nu se compară cu faptul că n-am idee care dracu' e următorul loc în care o să-mi apară fața.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia