Tot ce-am învățat despre Eminescu ca locuitor al orașului în care s-a născut

În viaţa asta nu a durat mult până să mă prind că nu sunt mândru de foarte multe chestii, în special de originile mele. Sunt din Botoşani. E orașul lui Mihai Eminescu și locul care se simte responsabil în fiecare an să îl serbeze pe poet cât mai pompos și cu cât mai mulți elevi angrenați în spus de poezii și pregătit momente festive.

Dacă tu îl ştii doar din meme-urile alea care apar cam în aceeaşi perioadă în care elevii pică Bacul sau din animaţia aia în care se înjură mult şi cu accent, nu pot decât să mă bucur pentru tine. Eminescu pe care l-am cunoscut eu părea un semizeu, care trebuie să primească anual ofrande, ca să nu se supere pe noi până anul viitor. Sunt sigur că are multe poezii care merită citite sau folosite pe Tinder, dar când începi încă din copilărie cu o anumită imagine despre el, e greu să mai vezi altceva decât nervii pe care ți-i aduce ziua de 15 ianuarie.

Nu mai locuiesc în Botoșani de câțiva ani, dar sărbătoarea nașterii lui Eminescu, foarte probabil, ne va depăși în vârstă și pe mine, și pe tine. Așa că am făcut o listă cu toate momentele penibile sau enervante prin care am trecut ca să vezi până unde poate merge obsesia oamenilor pentru un om care, pur și simplu, s-a născut cam în același spațiu în care sunt și ei, fără ca ei să aibă un merit pentru asta.

Nu aveam mai mult de șase ani, când mi-am dat seama că e ceva foarte greșit cu poetul. Sau, mai degrabă, cu felul în care botoșănenii și-l aduc aminte. Încă de atunci am început să îl asociez cu ceva întunecat și medieval. Cum în Botoșani există un parc, un teatru, un liceu și o groază de străzi cu numele său, desigur că trebuia și o biserică în memoria lui. Acolo am ajuns și eu, fără să îmi doresc prea tare asta, târât de una dintre bunici.

Bătrână și nu foarte lucidă, m-a vrut aproape pentru că trebuia să aducem acasă vreo doi-trei litri de agheazmă, doar că a încurcat zilele. Și așa am ajuns în dimineața lui 15 ianuarie, pe un ger de nici nu puteam să plâng, în biserică. Sobor de preoți în stânga, în dreapta, și o mulțime de ziceai că e tot Botoșaniul adunat la un loc. Dacă crezi că m-am rătăcit p-acolo, da, ai ghicit!

Până să îmi dau seama că nu o mai văd pe bunica, gașca s-a spart, iar fiecare se ducea acasă, mândru că participase. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat pe urmă, știu că m-am speriat și nu voiam să spun nimănui cum mă cheamă, că mă învățaseră de acasă să nu vorbesc cu străinii. Cred că s-a întors după mine când a văzut că se întoarce cu mai puțini nepoți decât plecase.

Înainte de cele mai proaste momente de 15 ianuarie din școală, aniversarea m-a prins undeva pe la ţară. Se întorseseră doi unchi de la muncă din Italia, iar părinţii m-au scutit de școală cu o hârtie de-aia în care e invocat „un necaz în familie". Dar pe un drum de pietriș de prin Moldova mi s-a dus și bucuria că nu fac școală.

Nici n-am apucat să intru în casa, şi să trec prin toate pupăturile mătuşilor, că am fost luat cu japca şi dus la şcoala din sat. Una dintre verişoare urma să cânte „Sara pe deal", iar la eveniment participa chiar şi primarul. Ce-mi mai amintesc e că se plângea și se râdea în același timp, iar condiția omului de geniu a fost la cote maxime. Verișoara fugise în lacrimi din fața tuturor, de frică.

Cântase atât de prost, că putea foarte bine să fie o insultă la adresa lui Mihai Eminescu. Taică-su, abia întors de la muncile grele ale Italiei, a bătut-o că l-a făcut de râs și ea n-a mai vorbit cu nimeni vreo săptămână. Așa am învățat că oamenilor din Botoșani nu le insulți mama sau dragostea de Eminescu.

Cât am fost în şcoală, de obicei, totul se dădea peste cap doar cu câteva zile înainte. Trebuia să demonstrezi cât de mult te pricepi la recitat cu intonaţie şi că eşti frate parte-n parte cu codrul. Când eram la sfârşit de generală, chiar am trecut pe viu printr-un un episod de genul. Am avut marele noroc să fim „cei aleși", aşa că am plecat cu clasa, într-un autocar de pe vremea Germaniei naziste, în excursie până la Ipoteşti.

Erau -15 grade afară, iar când am coborât până unde putea maşina să ne ducă deja voiam acasă. Dar a urmat pădurea. Pentru că nu mulţi știu, ca să ajungi la casa memorială a poetului nostru trebuie să traversezi şi codrul care l-a inspirat. Desigur, nu e singura variantă, dar nu a spus nimeni că aveam profesori inteligenţi. Ca să mai câştigăm timp la capitolul repetat de poezii, au decis să vedem mai întâi lacul. Mai trebuia să scoată cineva un topor din rucsac, pentru că în rest a semănat perfect c-un film horror.

O parte dintre băieţi au avut la ei sticle de jumate cu ţuică aduse de acasă şi s-au încălzit atât de tare, că au început să alerge printre copaci şi să urle. Fetele s-au speriat şi s-au ascuns, iar cele două profesoare au început să ameninţe cu veşnica notă scăzută la purtare şi-n rest să facă absolut nimic. Până când situaţia a revenit cât de cât la normal, deja se întunecase, iar concursul de recitat poezii se terminase deja de vreo câteva ore. Toată lumea plecase acasă, mai puţin noi. Pentru că nu ne-a găsit unde ne-a lăsat, şoferul autocarului a stat cât a stat, apoi a presupus că am plecat, s-a făcut că şi-a terminat treaba şi ne-a lăsat acolo.

În liceu am prins o perioadă de tranziție, pentru că niciun profesor de Română nu rezista mai mult de două luni. Nu fiindcă am fi fost noi cretini (bine, poate puțin, așa), ci pentru că plecau în Spania la muncă. În anul cu Bacalaureatul, ne-am trezit cu cel mai autoritar profesor, care nu ne-a dat voie să participăm la manifestările dedicate Poetului sub pretextul că avem altele de recuperat. Cei mai mulți s-au bucurat, dar vreo doi-trei și-au sunat părinții. Într-o oră s-a pornit ditamai tămbălăul.

Tatăl unuia dintre colegii mei venise nervos la școală că nu avea voie copilul să recite și „ce e asta, comunism?". A început să se izbească în mașina profesorului cu pricina, nu am înțeles exact de ce. Cred că voia foarte tare să îi strâmbe una dintre portiere cu umărul. Panicat, profesorul s-a baricadat în cancelarie. După ce-a demisionat din „motive personale", l-am văzut trei luni mai târziu. Avea o privire din aia de om pierdut și își căra servieta și mințile spre o bodegă.

Dintre momentele alea care te însoțesc pe tot parcursul vieții e și cel de la o expoziție dedicată obiectelor lui Eminescu, pe care le mai aduceau niște necunoscuți, din școală-n școală ca pe moaște. De obicei, ne îngrămădeam toți să vedem monede de pe vremea lui sau scrisori de jale și dor pe care i le mai trimitea Veronicăi sau lui Ion Creangă.

Te plictiseai repede, mai ales că nu vedeai nimic de ceilalți care păreau că vor fi acolo pe vecie. După vizionare urma o lecție despre absolut nimic din partea vreunui „eminescolog', dar în anul ăla nu s-a găsit niciunul. Era însă și ziua profesorului, așa că noi am făcut chetă și i-am luat o sticlă de vin. Ceva prost, că nu aveam noi prea mulți bani, dar gestul l-a marcat și a început să se cinstească alături de noi. Ne spunea că și lui Mișu îi plăcea să mai bea un pahar, deci nu e nimic greșit în asta.

A dat-o în jale din aia oribilă, cum fac de obicei ăia de și-au ratat chemarea în viață. Ne-a tot repetat că bunică-sa mereu a fost „un Eminescu-n fustă", o femeie simplă care n-a făcut vreodată carte, dar știe toate versurile „Luceafărului". Abia când a început să plângă și voia să se dezbrace ne-am dat seama că o comisesem, mai ales că nu avea de gând să ne lase să plecăm din clasă. Dar aș putea trece momentul pe lista celor care te fac om.

Acum, festivitățile de genul s-au mutat în mall, iar dacă e un an norocos, copiii primesc și tablete, dacă știu versurile. În școală însă elevii sunt la fel de traumatizați cum eram și noi, iar 15 ianuarie devine chiar nițel mai importantă decât Crăciunul. Toate se întâmplă cu o aparentă rigurozitate și seriozitate, dar când te îndepărtezi nițel de situație vezi că, de fapt, nimănui nu-i pasă de poet, ci doar de cât de importanți și afectați se pot da.

Citește mai multe povești despre români și scriitorii lor:
Ce am învățat despre rasismul românilor de la jurnalistul xenofob Mihai Eminescu
Ce muzică ar asculta cei mai mari scriitori români dacă ar trăi în zilele noastre
Cum se droghează românii cu datura, planta care crește oriunde