Îmbătrânim mai rapid ca niciodată și România nu e pregătită pentru asta

Două femei mănâncă prăjitură cu fructe într-un apartament luminos de la etajul nouă. Sunt înconjurate de o mobilă decojită de timp, pe care s-au răcit o grămadă de oale de mămăligă, multe ibrice de cafea și borcane cu ceai de mușețel. Ceaiurile reci sunt băutura preferată pe timp de vară a doamnei Elena Marin, 75 de ani, asta și fiindcă crede că apa din București nu e potabilă. Prăjitura e cadoul delicios adus de Maria, 21 de ani, care vrea să-și arate afecțiunea față de noua ei prietenă septuagenară. Le privesc și îmi amintesc de ultima cafea pe care am băut-o cu bunica înainte să moară. De aici până la bunicul e doar fractură de gând.

Una dintre cele mai vii amintiri pe care o am cu el e din vara lui 2020, când tata m-a sunat îngrijorat că nu-i răspundea la telefon. M-a rugat să-i fac o vizită. Am ajuns în fața ușii și am bătut de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici măcar după degetele împinse cu enervare și putere în sonerie sau pumnii aruncați în ușă. Liniștea aia mi-a ridicat pulsul în gât și agitația s-a instalat în gânduri: „Sigur e acasă? A picat? De ce nu face niciun zgomot? De ce nu aruncă un obiect pe jos? Oare mă aude? E mort?”. Nu puteam sta în fața ușii de metal până ajungea tata, așa că m-am învârtit pe lângă bloc cu o creangă în mână, lovind toate geamurile apartamentului de la parter și țipând prin cel întredeschis cu speranța că poate bunicul va face un zgomot să-mi arate că e în viață. Dacă nu asta, măcar să știe că ajutorul e pe drum. 

Cum a parcat mașina, tata a fugit la garajul încropit de bunicul, în care știa că va găsi o scară metalică. Cu ea într-un braț a gonit până la buza balconului. După ce a sprijinit scara și-a înfășurat o bucată de material peste mână și a spart geamul. A smuls bucățile de sticlă care i-ar fi putut zgâria carnea și s-a ghemuit prin cadranul metalic. Din balcon și-a văzut tatăl căzut lângă pat. Cu coada de mătură a spart termopanul, iar apoi a țipat la mine să chem ambulanța. Bunicul era conștient, dar nu se putea mișca. Momentul ăla a fost primul eveniment major care ne sugera că moartea bunicii l-a afectat mai rău decât am înțeles și că singurătatea s-ar putea să fie o amenințare pentru viața lui.

„Singurătatea se simte ca un sfârșit.” 

„E de parcă aș fi pe fundul mării.” 

„E ca o gaură neagră din care nu pot ieși.” 

„Am acest sentiment permanent de a ucide timpul. Moartea timpului... timpul trebuie să fie trăit, nu ucis.”

„Singurătatea arată și se simte ca un deșert.”

„Mă face să mă simt de parcă am aripile rupte.” 

„Este o durere, nu fizică, ci psihică.”

Acestea sunt doar câteva dintre mărturiile pe care oamenii de la ONG-ul Niciodată Singur — Prietenii vârstnicilor le-au cules de la vârstnicii pe care îi asistă. Îmbătrânirea populației e un fenomen global, iar până în 2050 proporția oamenilor de peste 60 de ani din lume aproape se va dubla, de la 12 la sută la 22 la sută. Până în 2030, 1 din 6 oameni din lume va avea 60 de ani sau peste, arată Organizația Mondială a Sănătății. Tocmai de aceea, Organizația Națiunilor Unite a declarat anii 2021-2030 decada îmbătrânirii sănătoase: e necesar ca statele să regândească multiple sisteme sociale pentru asigurarea unei îmbătrâniri demne. 

Până în 2050, în UE vor fi aproape 500 000 de persoane care vor avea o sută de ani. Fenomenul îmbătrânirii populației e evident de câteva decenii în Europa. Acest proces este determinat de creșterea speranței de viață, de ratele istorice scăzute de fertilitate și, în unele cazuri, de migrație - cum este și cazul României. La noi în țară se estimează că în 2050 unul din patru români va fi pensionar, ceea ce ne va face una dintre cele mai îmbătrânite societăți din UE. Ce vom face cu oamenii pe care astăzi îi izolăm social și ce înseamnă o îmbătrânire decentă? 

Cătălin Dinu, directorul executiv al ONG-ului „Niciodată Singur”, spune că singurătatea bătrânilor se instalează în trei etape: 

– Pierderea conectării cu sinele, fiindcă vârstnicul nu mai poate face lucrurile pe care le făcea în mod obișnuit; 

– Lipsa conexiunilor apropiate, fiindcă oamenii dragi mor sau se îndepărtează tocmai fiindcă devine mai greu să se întâlnească; 

– Dispariția cercurilor sociale, pentru că vârstnicii sunt percepuți ca fiind puțin relevanți și ajung invizibili, fără un rol activ în lumea pe care o trăiesc, ceea ce duce la o deconectare profundă, atât cu sinele cât și cu exteriorul. 

Misiunea ONG-ului este să ofere vârstnicilor vulnerabili o îmbătrânire demnă, dar și să ne facă pe noi, ca societate, să înțelegem că oamenii contează și după pensionare.

Programul celor de la Niciodată Singur se centrează pe ideea că fiecare dintre noi are nevoie de alții pentru a fi văzut, pentru a avea o motivație sau un scop exterior și mai ales pentru ne menține sănătoși fizic și psihic. Așa că au inițiat un proiect social prin care oamenii care doresc, adică voluntarii, se înscriu în program pentru a crea o conexiune socială cu un vârstnic. Apoi, reprezentanții organizației pun în legătură voluntarul cu o persoană bătrână singură, iar perechea decide împreună un program de vizite și activități comune.

În 2021, oamenii de la Niciodată Singur, au reușit să fie alături de 245 de vârstnici cu ajutorul a 266 de voluntari. Organizația nu impune activități anume și subliniază clar că rolul voluntarului nu e cel al unui asistent social, nici pe departe, ci pur și simplu al unui om care se vede cu un alt om la o poveste, adică două persoane care caută prietenie. 

O femeie de 70 de ani se bucură de lumina apusului în Golful de Aur din Turcia, cu inocența copilului care în sfârșit a primit cadoul râvnit. Nu-i vine să creadă până unde au purtat-o picioarele ei operate și se simte stăpâna lumii. E 2017, iar doamna Elena Marin nu ieșise din țară până la pensie. În sfârșit își îndeplinește dorința vieții: călătoritul. 

În ultimii ani, au interesat-o două evenimente în București: târgul de carte și cel de turism. Așa că în fiecare an a căutat să plece într-o excursie. Turcia i-a deschis apetitul și i-a demonstrat că nu e prea în vârstă să se descurce singură. După un timp, a găsit altă excursie în Malta în care i s-a spus că poate să meargă, fără să se simtă judecată pentru limitările cu care vine bătrânețea, fiindcă ghidul va avea grijă ca grupul să-i respecte ritmul.

Nu avea mari așteptări de la aventura ei, îi era suficient și să stea pe terasă la soare. Însă după ce-a urcat în avion ceva s-a schimbat, iar când ghidul le-a spus că vor avea cinci zile cu câte cinci itinerarii din care pot alege, doamna Elena a ridicat bastonul în aer și a întrebat nerăbdătoare: „pot să le plătesc pe toate?”. Când povestește întâmplarea e cu gura până la urechi: „Doamne, când mă gândesc la câte prostii pot să fac!”

Ghidul excursiei a dat-o ca exemplu fiindcă s-a mișcat foarte bine, ba chiar a ieșit în larg pe Laguna Albastră din Malta. „Măi, și când m-am văzut acolo, nu mi-a venit să cred. Eu sunt de pe timpul rușilor!” Acum, la 75 de ani și cu vocea stinsă, se hrănește din amintiri, pentru că îi e rușine să mai călătorească. Se gândește că e o povară pentru ceilalți fiindcă are momente în care genunchii ei se blochează și trebuie să ceară ajutorul celor din jur ca să se așeze pe scaunul din autocar. 

Doamna Elena e o femeie care se încăpățânează să-și păstreze independența și demnitatea într-o țară pentru care bătrânii sunt invizibili până când e nevoie de voturile lor. Dintotdeauna i-a fost greu să aibă încredere în oameni, însă acum e cu atât mai complicat la o vârstă la care știe că e fragilă și vulnerabilă, deși nu-i face plăcere deloc să fie percepută așa. Chiar dacă corpul ei are nevoie de un baston pentru a o feri de căzăturile care ar putea-o țintui la pat. Doamna Elena se mișcă lent și pășește cu dificultate, încetineala picioarelor o ia și pe ea prin surprindere uneori.

În lumea exterioară e înconjurată de posibile pericole, de la niște scări zidite prost, un ciot ieșit aiurea din beton, orice denivelare nemarcată sau orice treaptă prost definită pot fi terminale. Nu pentru viața ei, ci pentru calitatea vieții ei. Și în casă are covoare care se agață de șlapi, dar acolo e mai ușor să țină pericolele în control. Căzăturile sunt printre cei mai mari dușmani ai vârstnicilor pentru că o fisură sau o fractură de șold le poate afecta iremediabil mobilitatea și limita independența. În cel mai rău caz, o căzătură în casă poate însemna cedarea inimii sau o lovitură mortală. Din fericire, doamna Elena a lăsat o cheie de rezervă vecinei de vizavi, măcar să aibă cine să-i deschidă ușa în caz de urgență. 

Locuiește la etajul nouă într-un bloc ceaușist, prinsă în apartamentul ei ca o Rapunzel fără coadă și fără prinț. Parcul Morarilor e prima priveliște care-i trezește ochii albaștri în fiecare dimineață. În ultimii trei ani a ieșit din casă doar pentru distanțe scurte, până la magazin, câteva excursii urbane necesare la medic. Excepția i-a fost drumul până la Botoșani, orașul ei natal, unde trebuia să se ocupe de moștenire. Se simte bine în apartamentul ei din București, e locul în care e într-un confort fizic și emoțional de care cu greu se desprinde.

Locuința ei are atmosfera unei vieți trecute, poate și pentru că Elena spune că nu mai trăiește pentru vreun viitor, ci doar pentru azi. Ușa apartamentului ei e decorată cu crucifixe adunate din cele 11 țări pe care le-a vizitat după pensionare, cât corpul nu-i domina încă deciziile. Din amintirile acelor ani, cu crucile înșirate din susul ușii până în josul ei, Elena și-a făcut drumul crucii pentru ultima excursie. „Când mă înmormântează, eu pe acolo ies”, spune ea senină.

Doamna Marin Elena e genul de vârstnică care s-a dus la un eveniment de-al Patriarhiei nu pentru slujbă, ci ca să vadă cum zboară o dronă. „Eram curioasă să văd cum funcționează. Uite-o aici, uite-o acolo”, îmi spune cu surâsul curiozității pe față, care însă i se șterge rapid după ce-și amintește de dronele din Ucraina. Înainte de pensionare a fost profesoară de biologie, meserie care a hrănit-o zeci de ani, la fel ca mândria faptului că a fost prima persoană din familia ei care a susținut bacalaureatul și a mers la facultate. 

În timp ce vorbim, fie la masa din bucătărie sau la biroul din camera de studiu, își poartă corpul cu demnitate, își ține spatele drept și ochii albaștri ageri și concentrați și deși mai fuge cu vorba prin amintiri, știe de unde să-și reia ideile fără ajutor. Nu zâmbește des, spune că a rămas încrâncenată de la moartea soțului în urmă cu șapte ani. Atunci a simțit că e pe cont propriu și trebuie să reziste, orice și oricum ar fi. Nu are copii, iar din familia ei mai trăiește doar un frate, adesea aproape doar prin telefon, însă și el prea bătrân pentru vizite regulate. Se are doar pe ea.

„Eu am încredere doar în astea două mâini. Dacă obosesc ele, mă odihnesc și beau puțină apă. Câteodată și ele mă înșală. Deocamdată m-am descurcat singură, dar am început să mă gândesc la alte nevoi. Fiecare trăiește singur, fiecare se naște singur și moare singur. Așa că nu vă gândiți la alții”, îmi spune ea când îi spun că mă întreb cum putem construi sisteme sociale mai incluzive și integrative pentru vârstnicii. „Nu aveți timp, vă zic eu”, spune ea cu înțelepciunea omului care s-a împăcat cu ideea că prezentul este principalul ei aliat.

În viața doamnei Elena Marin, cei de la Niciodată Singur au intrat printr-un afiș lipit în lift. La fel a fost și în cazul Mariei, voluntara care de aproape un an o ajută să-și mai domolească singurătatea, ca o nepoată surogat. Singurătatea se accentuează cu vârsta, dar ea trăiește în noi toți. Maria Adam are 21 de ani și — când nu lucrează part-time la call-centerul Regina Maria — merge la cursurile postliceale de asistență medicală. Ce a adus-o aproape de doamna Elena a fost însă copilăria ei pentru că provine dintr-o familie cu părinți divorțați. „Știu cât de rău e să fii singur. M-am gândit că nu e doar despre cum o ajut pe femeia aceasta, ci că mă ajut pe mine, e o completare reciprocă. Și noi ne putem simți singuri la fel ca și vârstnicii. E vorba de empatie”, mi-a zis Maria într-o dimineață, la o cafea.

Cât era mică stătea cu bunica ei, despre care crede că avea Alzheimer, însă nu a fost diagnosticată vreodată. Tânăra voluntară intuiește că partea din ea care se simte vinovată pentru că nu era pregătită să aibă grijă de bunica ei e prezentă în relația cu doamna Elena. Maria crede că familia ei nu înțelegea la vremea respectivă ce presupune îngrijirea unei persoane cu o boală neurodegenerativă. 

La prima vizită în casa doamnei Marin, voluntara Niciodată Singur a întârziat două ore fiindcă s-a rătăcit. Era prima ei lună în București și nu a ajutat-o prea mult să numere pe degete stațiile de autobuz, fiindcă RATB-ul schimbase ruta. Ecranul telefonului ei era spart și, deși și-a chinuit ochii cu Google Maps, la jumătatea drumului a rămas și fără baterie la telefon. „Am întrebat din om în om unde e spitalul Pantelimon, apoi am ajuns la o frizerie și cu ochii în lacrimi i-am rugat să-mi încarce telefonul, iar apoi am sunat-o pe doamna Elena. Săraca mă aștepta lângă ușă că nu aude interfonul. A fost cu rușine prima întâlnire.”

Întâmplarea Mariei descrie și dinamica relației dintre cele două, pentru că la început doamnei Marin îi era foarte greu să o lase pe Maria să facă lucruri pentru ea, „a durat mult să-i câștig încrederea. Acum e okay, mă sună ea să-mi zică ce să cumpăr, dar înainte îmi era foarte greu să o conving să-i cumpăr o pâine, deși ea se deplasează foarte greu fiind operată la picior.” La începuturile vizitelor, doamna Marin era sceptică și o întreba adesea pe Maria de ce vrea să facă asta, care e interesul ei, ce vrea să obțină. I-a venit greu să creadă că e doar  voluntariat, iar asta a amuzat-o pe pe Maria fiindcă ea crede că e în regulă să faci lucruri și fără să vrei să obții nimic. 

În imaginația Mariei, interacțiunea dintre ele ar fi decurs mult mai ușor cu o replică simplă: „Bună, eu sunt Maria, vreți să fim prietene?”, dar și-a dat seama rapid că are nevoie de răbdare, să-i ofere doamnei Elena șansa de a se acomoda. „Nu poate să fie ca mine, să dea totul din prima, îi este frică să nu fie oamenii răi cu ea”. Relația lor a crescut gest cu gest, spune Maria. Primele dăți încerca să o convingă să o conducă acasă, inițiativă pe care doamna Elena o bara fără drept de apel, pentru că e încăpățânată și ține la independența ei, dar în același timp e sfioasă și nu voia să o deranjeze.

Mariei i-a fost greu să accepte asta, dar i-a oferit spațiu doamnei Elena, chiar dacă era îngrijorată de cât de dificil îi va fi să ajungă acasă. „Eu să învăț să fiu mai cumpătată, iar ea să accepte să primească.” Și acum mai există rețineri între ele, dar sunt mai relaxate decât în trecut. 

„Nu e nimeni lângă ea și asta e problema. De obicei vorbim despre tot ce facem în săptămâna aia și nu se întâmplă multe lucruri”, descrie Maria singurătatea doamnei Elena. Starea de sănătate a doamnei o preocupă pe Maria, fiindcă își imaginează vulnerabilitatea pe care o poate simți aceasta, dar și pentru că știe cât de singură este, așa că gândul unei posibile depresii nu i-a fost departe. În iarnă a căutat cărți despre cum se manifestă depresia la vârstnici, ca să înțeleagă ce ar putea face ea și cum ar putea fi prezentă în viața doamnei Elena într-un mod prielnic.

„Îi aduceam cărți pentru că mă gândeam cum să o țin ocupată. Nu aveam cum să stau mai mult la ea sau cum să o vizitez mai mult. Nu știu cum aș reacționa în cazul în care i s-ar întâmpla ceva, să știu că nu mă mai duc la ea sau lucruri de genul. Voluntariatul devine foarte personal și nu o vezi ca o obligație, e o chestie în firea ta. N-aș putea să renunț. I-am zis că o invit și la nuntă”, zice Maria râzând.

Bianca Pintilie e coordonatoare de programe la Niciodată Singur și tot ei îi revine și supervizarea relațiilor care se formează între voluntari și vârstnici, ea trebuie să le înțeleagă nevoile și să muncească înspre îndeplinirea lor. Știe că e necesar să facă mai multe pentru voluntarii lor, tocmai de aceea de șapte luni organizează un grup de sprijin online în care timp de două ore discută alături de psihologul organizației.

Întâlnirile cu voluntarii sunt înregistrate și folosite ca o bibliotecă virtuală, pentru că pot învăța din ele cum să gestioneze relația cu noii oameni din viețile lor. Folosesc ghiduri pe baza cărora voluntarii pot recunoaște la vârstnici  semne de depresie sau demență și, dacă le observă, sunt îndemnați să anunțe ONG-ul, care ia legătura cu aparținătorul lor legal și îi recomandă consultarea unui specialist.

„Încercăm să nu poziționăm voluntarul ca salvator în relația cu vârstnicul, ci să înțeleagă că sunt acolo pentru a fi un sprijin. Amândoi sunt la fel de importanți în ecuația asta”. E o chestie cu care recunoaște că se confruntă și ei în ONG-uri, pentru că mulți dintre ei își doresc să schimbe lumea, dar e esențial să-și înțeleagă granițele. 

„Pentru noi este o muncă foarte grea”, îmi explică Bianca Pintilie, pe terasa centrului Niciodată Singur. Se referă la faptul că munca cu vârstnicii nu înseamnă doar să-i convingă de ceea ce fac, cât și să le explice ce înseamnă un ONG și de ce există cineva care nu-ți cere nimic și nu vrea nimic de la tine!? „Pentru ei e foarte dificil să înțeleagă ce înseamnă voluntariat, de ce oamenii ăștia vin fără interes, doar pe vremea lor munca în comunitate era muncă patriotică și erau obligați să o facă.” 

Neîncrederea este un laitmotiv în societatea noastră, însă ea se acutizează cu vârsta. Vârstnicii sunt sceptici inclusiv față de activitatea lor, chiar dacă sunt o organizație înregistrată, ale cărei reclame le văd la televizor și despre care pot citi pe internet, frica de a nu fi furați sau păcăliți este mare.

Pentru a le crește încrederea în organizație, spune Bianca, bătrânii au nevoie să știe că există un șef în spate, că este o autoritate care-i protejează de posibile abuzuri. O voluntară i-a povestit Biancăi că la începutul relației cu vârstnica la care mergea în vizită și-a notat în agendă toate detaliile despre ea: nume, prenume, vârstă, adresă, detalii legate de starea ei financiară, „pentru că voia să se asigure că nu e o persoană care vrea ceva de la ea, a simțit nevoia să aibă o modalitate de control”. 

Pentru a-i face să aibă mai multă încredere în ei, vin cu un strat extra de confirmare — dacă nu e suficient asistentul social, se merge la directorul de programe, dacă nici asta nu e suficient se merge mai departe și tot așa. În plus, beneficiarii semnează un contract de prestări servicii sociale înainte de a începe voluntariatul, contract pe care insistă ca beneficiarii să-l citească atent, iar dacă e vreo persoană care nu vrea să semneze se retrag pentru că nu vor să pună în pericol voluntarul.

„Intrăm în casa unui om, nu poți intra așa oricum. Dacă apare o situație, iar voluntarul nostru nu are niciun temei legal pentru care să fie acolo?”. Le cer cazier judiciar voluntarilor pentru a-i verifica și a crea un sistem cât mai sigur, iar cu bătrânii care sunt mai sceptici merg la un avocat care să le garanteze veridicitatea contractului de prestări servicii. E important ca ambele părți să vrea să participe, atât voluntarul, cât și vârstnicul, membrii organizației nu încearcă o muncă de convingere absolută către vârstnici pentru că au făcut asta întrecut și au acceptat că grija cu forța nu funcționează.

Deschiderea centrului de zi pentru vârstnici crede că-i va ajuta să clădească încredere. „Totuși noi le cerem să ne lase să intrăm în spațiul lor personal, e destul de mult și nu e ușor. Le deschidem ușa și poate o deschid și ei pe a lor.” Centrul — cum îl numesc ei —, e atât locul de unde funcționează echipa ONG-ului, cât și locul în care vârstnicii pot participa la activități de socializare. Au făcut focus grupuri cu vârstnicii pentru a-i întreba direct ce vor ei să facă acolo, ce nevoie și dorințe au de la evenimentele viitoare, gest care i-a surprins pe mulți dintre ei. „Nu au exercițiul ăsta, să înțeleagă că cineva le cere părerea fără vreo intenție ascunsă și fără a-i pedepsi dacă părerea lor nu e conformă cu cea a celor care o cer.”

Pentru tânăra care nu avea prieteni în capitală când s-a mutat aici, doamna Elena e și o bunică, dar și o prietenă, și uneori Maria preferă interacțiunea cu ea decât cu alte persoane de vârsta ei, pentru că se simte mai în largul ei în compania doamnei. Maria crede că doamna Elena „pur și simplu a umplu golul acela când a trebuit”. În plus, le leagă umorul și modul în care se raportează la viață, iar Maria simte că doamna Elena o inspiră și o susține să fie independentă. Genul de susținere pe care nu a avut-o acasă.

Interacțiunea cu dânsa o ajută să-și înțeleagă și profesia mai bine, să nu dezumanizeze sau infantilizeze persoana din fața ei, iar ăsta e un criteriu esențial când ne raportăm la bătrânii din viețile noastre. Lucrul pe care-l înțelege și din privirile și vorbele de surprindere pe care le primesc pe stradă de la străini. Într-o zi se plimbau la braț și un domn a făcut o piruetă după ele și le-a strigat „doamnă, nepoată ca asta să tot aveți!”, interacțiunea care i-a furat doamnei Elena un zâmbet și Mariei i-a ridicat sprâncenele în mirare.

Nu au aceleași viziuni despre viață, nici n-ar avea cum, s-au născut în epoci total diferite. Maria vrea să ajute oamenii care cerșesc pe stradă, în schimb ce doamna Elena ar pune poliția pe ei. Însă când vine vorba de viitorul Mariei sunt pe aceeași undă. „Doamna Marin e foarte axată pe carieră”, spune Maria, iar când știe că voluntara are vreun examen, nu o primește în vizită și o îndeamnă să amâne. Pentru dânsa e important ca Maria să-și construiască o viață, în special pentru că știe că se întreține singură și nu poate cere bani de-acasă. 

La școala de asistente medicale, Maria vorbea cu colegi care ar vrea la pediatrie,  dar ea pare mai atrasă de zona geriatrică. O sperie gândul de a administra tratamente copiilor, iar peste asta se adaugă imaginea unor părinți nervoși. „Bătrânii au nevoie de mai multă grijă și atenție decât primesc. Sunt într-un punct la sfârșit în care au nevoie de toată dragostea din lume pe care o pot primi”, zice tânăra voluntară.  

Doamna Elena spune că încă că are control asupra minții ei și reușește să controleze singurătatea cu ocupații prin casă, dar „tot în Maria îmi pun baza. În relația cu mine, faptul că e la asistență medicală a fost un avantaj. Eu am fost puternic individualizată toată viața și acum nu mă arăt, dar a sesizat Maria, iar să depind de alții îmi vine cu atât mai greu. N-am încredere nici în psiholog și nici în preot. Descurcă-te singur e expresia mea”, spune dânsa.

Ea știe ce i se întâmplă. E cât se poate de conștientă de degradarea corpului ei, înțelege foarte bine că îi va fi tot mai greu de una singură, știe și că memoria o va lăsa, și că momentan e suspectă de o boală neurodegenerativ. Citește despre lucrurile astea cu conștiința unei persoane care apreciat dintotdeauna informația și care și-a creat o cameră doar pentru studiu, unde ritualul fotoliului de citit e încă în viață.

„Eh, viața e complicată dacă te apuci să o iei în serios. Eu am luat-o în serios, numai în serios, ăsta e defectul vieții mele”, spune ea cu voce stinsă. 

Deși s-a bucurat cât au ținut-o picioarele de anii pensionării, și la 68 de ani zbura cu un balon de aer, iar acum are o colecție de steaguri din cele 11 țări în care a ajuns, spune că trecerea de la o viață activă la cea de pensionară i-a fost grea. De asta a și amânat de trei ori ieșirea la pensie, a avut nevoie ca ideea ieșirii din activitate să se așeze în ea.

Într-o oarecare măsură, pensionarea a venit cu un sentiment apăsător, un amestec de emoții de la rușine, la neputință, la nesiguranță și temere. Trebuia să iasă la pensie la 57-58 de ani și când a împlinit vârsta își imagina că cineva lucra la dosarul ei. Se vede și acum, la geam, în biroul apartamentului cu trei camere, cum scutura ceva pe geam când a auzit clopotul de la biserica din apropiere. „Sentimentul de inutilitate, de clopot, îl rețin și acum, sunt 15 ani de atunci.” 

Singurătatea poate deveni o nouă epidemie. Marea Britanie are un minister dedicat singurătății, Japonia are o industrie de căutarea oamenilor care mor singuri în casele lor, iar în Statele Unite ale Americii a fost deja declarată o epidemie. La noi, datele strânse de cei de la Niciodată Singur în parteneriat cu Kantar, arată că una din patru persoane vârstnice din mediul urban experimentează stări ridicate de singurătate, una din două persoane de peste 65 de ani declară că au un nivel scăzut de suport social sau chiar le lipsește, iar persoanele de peste 75 de ani care nu mai au parteneri au și mai puțină susținere decât cei între grupa de vârstă 65-75. După cum era de așteptat, majoritatea sprijinului vine din partea partenerului de viață, a copiilor, a familiei sau a vecinilor. 

Conform unui studiu publicat în 2015, atât izolarea socială reală, cât și cea percepută sunt asociate cu un risc crescut de mortalitate timpurie. 

„Singurătatea reprezintă un sentiment, senzația percepută între relațiile existente și cele dorite de pacient. Izolarea socială reprezintă starea obiectivă de a avea puține relații sociale sau un contact social rar pentru că sunt bolnavi care au relații sociale, nu sunt izolați, dar tot se simt singuri. Prea des, atât singurătatea, cât și izolarea socială, sunt considerate componente inevitabile ale îmbătrânirii și nu o problemă serioasă și preventibilă”, explică medicul geriatru Valer Donca.

Trăită pe o perioadă mai lungă de timp, singurătatea crește riscul tulburărilor emoționale, ca depresia, anxietatea și poate duce și la abuz de substanțe. Are și costuri fizice și ne expune la boli de inimă, AVC-uri, hipertensiune, cancer, demență și moarte prematură. Toate astea înseamnă de fapt că are și un cost economic destul de mare pe sistemele noastre medicale. De exemplu, o analiză din The New York Times estimează că izolarea socială și singurătatea sunt asociate cu un plus de 6,7 miliarde de dolari în cheltuielile Medicare și îi costă pe angajatori peste 154 de miliarde de dolari anual în absenteismul legat de stres.

„Îmi aduc aminte de vorba unui mare clinician care spunea că un medic este obligat să ia în considerare mai mult decât un organ bolnav, mai mult decât omul în întregul lui, el trebuie să vadă omul în lumea lui” subliniază doctorul. Sentimentul de singurătate reprezintă un factor de risc asemănător cu fumatul a 15 țigări pe zi, conform cercetătoarei Julianne Holt-Lunstad.

E și factor de risc pentru demență și declin funcțional, adică un bătrân care stă singur poate ajunge să nu-și facă activitățile de bază, cele de zi cu zi care sunt esențiale pentru un trai cu adevărat independent - să poți mânca singură, să te îmbraci singură, să te ridici sinhură din pat, să te duci singură la toaletă - iar pierderea acestor elemente înseamnă diferența dintre a trăi și a supraviețui. 

România are o problemă cronică cu forța de muncă în domeniul sănătății, dar și cu distribuția și mixul de competențe a acestora la nivel teritorial, în special având în vedere tendințele demografice actuale. „Până în 2050, mai mult de un sfert dintre români (27,7 la sută) vor avea peste 65 de ani, iar proporția celor cu vârste de peste 85 de ani se preconizează că va crește la 8,5 la sută, de la 4,8 la sută în 2019” scrie în studiul „Forța de muncă în domeniul geriatriei în România: necesitatea de a îmbunătăți datele și managementul”. Ori constatările recente arată că serviciile de îngrijire pe termen lung pentru persoanele vârstnice sunt slab dezvoltate și fragmentate. 

De asemenea, trebuie remarcat că geriatria este o specialitate relativ nouă în România. Avem 13 facultăți de medicină publice și private, dar numai trei departamente de geriatrie, dintre care unul — cel mai vechi — se află în București. Conform aceluiași studiu, în 2018, la nivel național existau doar 157 de geriatri practicieni și 85 de geriatri în formare. Cercetătorii avertizează că există o diferență foarte mare între cerere și ofertă pentru viitor, când vom avea tot mai mulți vârstnici de care va trebui să ne îngrijim.

În plus, profesioniștii activi în geriatrie au o distribuție neuniformă „57 (36,3 la sută) sunt stabiliți în București, unde locuiește mai puțin de o cincime din populația țării. Geriatrii în formare prezintă un model similar, cu 50 de rezidenți în București (58,8 la sută) din cei 85 de medici debutanți la nivel național", informează același studiu.  

Doctorul Valer Ioan Donca, specialist în geriatrie și fost Manager Interimar la Spitalul Clinic Municipal Cluj Napoca, spune că geriatria se ocupă de îngrijirea acută, cronică, preventivă, de recuperare și terminală a bătrânilor. „Toate aceste cinci componente sunt esențiale. Din păcate însă la noi componenta acută și preventivă, ca să nu spun și cea terminală, sunt puțin marginalizate”. Adică noi avem tendința de a trata mai degrabă decât a îngriji, ceea ce înseamnă o calitate a vieții mai scăzută, dar un cost mai ridicat al acesteia.

„Așa cum pediatria e medicina internă a copilului, așa și geriatria e medicina internă a bătrânului. Din păcate, foarte multă lume tratează bătrâni, dar prea puțin lume face geriatrie”, mai adaugă acesta. Infrastructura socială ar trebui reproiectată pentru a răspunde nevoilor sociale și medicale ale bătrânilor. „Nici să suprasolicităm sistemul medical pentru probleme sociale, nici dar nici pe cel social, tot ce înseamnă ambulatoriu și familie pentru probleme medicale”, subliniază acesta. 

„Sistemul medical a crescut speranța de viață la naștere cu peste 20 de ani în ultimii 50 de ani, partea proastă este că speranța de viață sănătoasă nu a fost influențată deloc. Cu alte cuvinte, ce a reușit sistemul medial să facă? Să prelungească oarecum suferința”, conchide Donca.

„Conform predicțiilor demografice, 2050 va fi anul în care România devine cea mai bătrână țară din Europa. Toate țările din Europa de Est stau prost la genul ăsta de indicator. Asta înseamnă ca una din patru persoane va avea peste 60 de ani. Astea sunt niște provocări de la sistemele de sănătate și îngrijire, la orice, la ce anume citesc oamenii ăștia, la ce-și cumpără etc.”, spune cercetătoarea Loredana Ivan, președintele ENAS (European Network of Aging Studies). 

Cu toate astea, în PNRR îmbătrânirea este menționată sporadic, în pasaje luate cu copy paste care de fapt nu spun nimic, ci doar bifează niște termeni care trebuie incluși. Nici în Strategia Națională de Sănătate 2022-2030 nu sunt multe referiri, deși e mai bine decât în PNRR, unde sunt dedicate patru puncte pe un sfert de pagină a acestei probleme.

Ideile sunt de bază și necesare într-adevăr: intervenții preventive pentru creșterea calității vieții, servicii de îngrijire pe lungă durată la domiciliu, dezvoltarea și implementarea unor planuri naționale, regionale și locale de gestionare a populației vârstnice și vulnerabile, evaluarea nevoilor persoanelor vârstnice și anume a gradului de dependență între sectorul medical și sociale, definirea planurilor individuale de servicii și dezvoltarea serviciilor de sănătate integrate la nivel comunitar astfel încât serviciile oferite să fie cât mai holistice. 

Stereotipul devine o prejudecată când balanța între elementele pozitive și cele negative înclină evident în favoarea celor negative, din această perspectivă ageismul devine o viziune în care predomină elemente cu conotații negative. De exemplu, dacă spui că o persoană în vârstă este tipicară nu e neapărat ceva nasol, dar dacă spui că e o persoană morocănoasă devine negativă.

„Visual ageism este o formă de a reprezenta vizual vârstnicul într-o manieră care reflectă un stereotip negativ” care influențează atât comportamentul subiectului cât și al privitorului, spune Loredana Ivan. „Se exteriorizează viziunea respectivă despre grupul lor și ceilalți încep să o împărtășească și apar efecte negative pe termen scurt și lung.” De exemplu, vârstnicii pot ajunge mai ușor la premize de tipul „ce să mai învăț asta la vârsta mea?”, ceea ce denotă o pierdere a încrederii în sine și a propriei relevanțe individuale.

Ca să vadă cum arată vârstnicul prin ochii studenților, Loredana i-a rugat să deseneze un portret al unei persoane bătrâne, așa a observat că bastonul, aducerea de spate, greutate mersului sunt foarte prezente. În plus, a observat că tinerii au reprezentat bărbații mai pozitiv decât femeile, îi percep ca fiind indivizi mai sănătoși. Ceea ce spune ea, în societățile foarte patriarhale cum e și România, se datorează presiunii resimțite de femei să îmbătrânească rămânând tinere și atunci evident că asta se reflectă și într-o reprezentare vizuală negativă a îmbătrânirii femeii.

Comparativ, bărbații sunt văzuți mai înțelepți și reprezentați cu mai multă demnitate. Ulterior a rugat și un grup de vârstnici să deseneze un portret al grupului lor de vârstă și reprezentările lor nu au fost cu mult diferite față de cele ale tinerilor, iar asta, spune Loredana, arată că stereotipul negativ este interiorizat. 

Asta influențează direct starea de bine, adică confortul psihic al individului. Pe principiul „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, nu pot să mă duc acum să fac sport la stadion, nu o să fac niciun pic de mișcare”. La nivel fizic lucrurile sunt și mai evidene, spune cercetătoare, pentru prima dată în studii este înregistrată anorexia la vârstnici, ceea ce nu exista până acum, iar asta se datorează reprezentării problematice din media și publicitate. Practic, aceleași probleme cu care se confruntă tinerii din cauza imaginilor ireal de pe social media afectează și vârstnicii, motiv pentru care se înregistrează și recorduri la operații estetice. „Vârstnicul să fie vârstnic!”, spune cu vehemență cercetătoarea. 

Un alt aspect nociv foarte important în actualul discurs e punerea pe individ responsabilizarea îmbătrânirii „depinde de tine să arăți așa, depinde de tine să îmbătrânești activ, nu-i treaba mea ca societate. Nu-i chiar așa. Cum să îmbătrânești activ dacă trăiești în condiții mizere? Dacă nu ai un job bun? Poate depinde de tine dacă ai un trai decent.” Tocmai de asta ea critică conceptul de îmbătrânire activă, pentru că o vede impusă de societățile europene și din nevoile lor de a face ceva cu persoanele bătrâne, dar „E foarte păcătoasă pentru că pune pe umerii individului. Dacă nu te poți adapta, e vina ta. Dacă nu mai poți, e vina ta.”  

La noi în lege, teoretic, vârstnicii au dreptul la o protecție socială integrată fiindcă văzuți ca o categorie vulnerabilă, însă conform datelor de pe Ministerul Muncii și a Solidarității Sociale, majoritatea azilelor și căminelor (licențiate*) pentru vârstnici sunt private, mai exact 614 cămine private versus 152 publice. Iar doamna Elena înțelege foarte bine situația când spune că „un om care muncește ar trebui să-și poată permite un cămin decent, dar noi suntem atât de săraci că și cu pensiile mari abia ne permitem”.

Deși serviciile oferite de Niciodată Singur nu sunt de asistență socială, ci mai degrabă de socializare, împrietenire și prevenție, ele sunt esențiale ca sprijin social. Cătălin Dinu, directorul executiv al organizației, crede că pandemia i-a ajutat pentru că oamenii au înțeles cauza singurătății mai ușor pentru că au trăit-o pe pielea lor. „E important să-i facem pe vârstnici să recunoască starea și să știe că pot face ceva și că nu așa trebuie să fie bătrânețea. E ușor să o recunoști în tine, dar e greu să o recunoști față de alții”. 

Conform unei cercetări interne a organizației, în România sunt cam 450 000 de vârstnici afectați de singurătate. Dinu spune că primul pas ar fi crearea unei culturi a demnității vârstei a treia, iar aici se gândește la colegii lor din Elveția, care sunt deschiși de 40 de ani și tot timpul au avut puțini beneficiari tocmai fiindcă există cultura abilității bătrâneții, „vorbim și de alt nivel de trai cu siguranță, dar vârstnicii au ideea că bătrânețea e una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții, au muncit o viață întreagă și e timpul să se bucure de viață.”

Vârstnicul nu e perceput de ei ca un primitor de servicii sociale, ci e o resursă și în relația cu voluntarul, pentru că acolo e un schimb care e benefic și de cealaltă parte. Pe principiul oferă ce poți comunității. „Văd cum oamenii ăștia se schimbă și se întâmplă după ce faci niște lucruri foarte simple, naturale, pe care poți să le faci cu orice prieten. Și nu e despre - vai, bătrân, vulnerabil -, nu, sunt niște oameni care vor să se bucure de viață”, concluzionează Cătălin Dinu.

Maria, voluntara Niciodată Singur, nu are un program fix când merge în vizita săptămânală la doamna Marin, uneori stă trei ore la ea, altele cinci, depinde de la zi la zi. O sună tot timpul înainte să o viziteze, să o asigure că merge. Doamna Marin o așteaptă cu o listă de lucruri pe care le au de făcut sau întrebările pe care le are în legătură cu telefonul ei, printre altele. Acum însă telefonul e focusul ei.

„Am impresia că se deschide soarele și am în față un parc frumos și mă uit în parc prin fereastra telefonului. Încep cu sănătatea, cu bolile mele, despre medicamente și după mă trezesc citind și tot citesc”, descrie doamna Marin relația ei cu telefonul. Așa că Maria îi desenează simbolurile într-o agendă „simbolul acesta e WiFi, ăsta este Bluetooth, de aici trimiteți poze”. 

„Măi, nu ți-ai luat…”, începe doamna Elena o propoziție pe care nu trebuie să o termine pentru că Maria înțelege din prima. 

„«Mă iertați. Acum.» Am un carnețel și de fiecare dată când vin la dânsa trebuie să-mi iau pulsul și tensiunea”, îmi explică Maria amuzată ritualul pe care și l-au format. 

„O ia pentru ea, nu pentru mine”, se apără doamna Elena. „De ce te-ai oprit la 99, că-ți convine ție?”, o tachinează doamna pe Maria în timp ce îi măsoară și ei oxigenul din sânge.

„Nu, nu, saturația de oxigen fluctuează. Este normal ca valorile astea să se schimbe constant.”

„Asta știu, dar nu înțeleg când să citesc. Că la tensiune se oprește și gata.”

„Nu este o diferență foarte mare, dumneavoastră vă uitați la limite.”

„Ah, pe unde ar trebui să fie? Așa știu și eu, dar mă uitam după care trebuie să fie, nu pe unde ar trebui să fie”, îi răspunde doamna Marin într-o manieră serioasă și totuși familiar glumeață. Dacă nu-i vezi ochii uneori îți e greu să înțelegi dacă glumește sau nu fiindcă tonalitatea ei are puține inflexiuni, poate asta e moștenirea catedrei de biologie.

„Nici dacă aș vrea, nu aș putea să merg la doamna Elena să-i spun gata, îmi iau boceluța, mă duc. Oricum ar fi, chiar dacă m-aș muta, măcar aș vorbi cu ea la telefon, nu pot să-mi imaginez că am deveni străine”, spune Maria.

De curând, la finalul unei întâlniri la McDonalds, doamna Elena a luat-o în brațe, a pupat-o pe obraz și i-a zis că o iubește. „Nu mi-a venit să cred. Mi s-a părut incredibil momentul ăla și nu credeam că o să se întâmple. Uneori e un rollercoaster de emoții.”

Află mai multe despre cum poți și tu să te implici pe site-ul Niciodată Singur — Prietenii Vârstnicilor.