​Cum e viața unei asistente de la spitalul de nebuni

Lucrez ca asistentă într-un salon pentru pacienți bolnavi mintal. Câte o lună din trei, sunt în tura de noapte, de la 7.30 p.m. la 7.45 a.m. Uneori ajung mai devreme sau mai târziu, în funcție cât de complicată a fost tura personalului dinaintea mea.

Întâi dau o tură de control și fac activitățile de asistentă pe care ți le imaginezi: vorbesc cu pacienții și văd ce fac, verific dacă și-au luat medicamentele și apoi mă apuc de hârțogăraie. Uneori e nevoie să-i supraveghez îndeaproape pe unii pacienți. Practic, îi urmărim să nu se sinucidă.

Hârțogăraia îmi ia cel mai mult timp. Zilele astea, pentru că suntem verificați individual de managerii noștri, trebuie să ne asigurăm ca respectăm planurile de îngrijire. Fiecare asistentă primește în grijă un număr de pacienți care sunt responsabilitatea noastră. Pacienții au de suferit din cauza intensității acestei responsabilități compulsorii – nu prea pot avea grijă de cineva dacă sunt prea ocupată să scriu despre persoana respectivă.

În plus, nicio noapte nu e la fel ca cealaltă. Toate sunt complet imprevizibile și adesea apar urgențe. Acum două nopți, o pacientă m-a amenințat cu cuțitul. Era un cuțit de masă, deci n-a fost chiar așa dramatic, dar tot nu-ți cade bine. Când se întâmplă astfel de incidente, trebuie să acționezi rapid. I-am luat cuțitul și, din fericire, a fost dispusă să ia medicamentele. N-a fost nevoie s-o constrângem, dar nu mereu avem norocul ăsta.

Adevărul e că personalul din spitale e mereu insuficient în timpul turelor de noapte, iar chestia asta e valabilă și în saloanele pentru pacienți bolnavi mintal. Am avut noroc în cazul incidentului cu cuțitul, dar la orele mici ale dimineții, de obicei există doar trei asistenți per salon. Uneori, deși am 23 de ani și experiență de un an la job, sunt totuși cea mai experimentată persoană din clădire. Sunt momente în care un bolnav dă alarma și nimeni nu e disponibil să-l ajute.

Bineînțeles, ni se face un training ca să știm să ne descurcăm în toate situațiile complicate pe care le întâlnim. Din punct de vedere legal, avem voie să facem orice – în limitele rațiunii – pentru a ne proteja. Dacă cineva ia la bătaie pe altcineva, trebuie să acționăm foarte delicat. Evident, nimeni nu vrea să facă vreun rău pacienților, ci dimpotrivă. Dar uneori, situația cere acțiuni drastice pentru asigurarea siguranței pacientului.

Nivelul amenințărilor pacienților poate fi, uneori, înspăimântător. Acum câteva săptămâni, un membru senior al echipei mele a rămas blocat într-o cameră încuiată și n-a putut să plece după terminarea turei pentru că un pacient îl amenința cu niște căni cu apă fiartă. E vorba de un asistent foarte calm, căruia îi cer mereu sfatul. Când el e îngrijorat, înseamnă că situația e nasoală.

Și nu e doar teama de abuz fizic. Abuzurile verbale sunt mai frecvente și au un impact mai mare. Lucrez într-un spital londonez care furnizează servicii unei comunități multiculturale. Prin urmare, avem de-a face cu o doză mare de rasism. Deși pacienții noștri nu sunt sănătoși la cap și mulți dintre ei nici nu știu ce spun, cuvintele rămân totuși brutale și ne șochează.

Uneori, situația poate deveni amuzantă, totuși. La un moment dat, o pacientă chineză a spus că o să-i taie testiculele unui asistent și o să facă din ele chop suey cu muguri de bambus. Am râs. Și asistentul a râs. Chiar dacă femeia ar fi fost în stare să facă așa ceva, cel mai bine e să râzi și să mergi mai departe.

Cu tot antrenamentul din lume, totuși, funcționăm mereu la capacitate maximă în condiții de tensiune. Când reușim să ne facem treaba bine, suntem foarte bucuroși. Sunt încântată că în Marea Britanie avem o abordare holistică și acordăm un tratament special fiecărui individ în funcție de nevoile lui.

Într-adevăr, spitalele au o structură precară, dar să nu uităm cât de nasoală era situația medicală acum cincizeci de ani. Poate personalul era mai numeros, dar un cunoscut mi-a povestit că, pe vremea lui, a fost antrenat de un asistent care pur și simplu stătea în salonul de boli mintale și împărțea medicamente în stânga și-n dreapta, fără să-i pese de ce afecțiuni sufereau pacienții. Lucrurile s-au schimbat dramatic. Nu mai vrem să ținem toți pacienții sedați ca să avem liniște. Acum lucrăm cu ei. Construim relații terapeutice.

Evident, problemele cu care ne confruntăm – schimbările ierarhice, tăierea fondurilor, reorganizarea la un nivel uimitor – au un impact imens asupra muncii noastre. Dacă nu se vor lua măsuri, e posibil să începem să facem pași înapoi, să involuăm. Sustenabilitatea e vitală.

Într-una din cele mai recente ture de noapte, am primit la urgențe un pacient pe care n-am mai avut unde să-l cazăm și a trebuit să doarmă în holul de primire. Nu avem ce să facem în astfel de situații decât să rezistăm până dimineață, când ajunge cavaleria. Aceștia sunt pacienți foarte bolnavi. Majoritatea au nevoie de îngrijiri urgente, la fel ca un pacient cu hemoragie severă. Pot deveni psihotici pe neașteptate, în timp ce asistenții trebuie să se ocupe de alți pacienți.

Mai e și inevitabila problemă a celulelor de poliție, care nu știu dacă sunt cel mai bun mediu pentru o persoană bolnavă mintal. În salonul nostru, cele mai multe internări se fac prin serviciul de Urgențe, dar sunt câțiva pacienți care vin de la poliție. Nu spun că poliția nu vrea binele cetățenilor, dar persoanele bolnave mintal sunt stigmatizate, așa că sunt percepute greșit. Polițiștii sunt antrenați să se ocupe de infractori, dar persoanele cu probleme mintale nu sunt infractori, chiar dacă reprezintă un pericol pentru ele însele sau pentru cei din jur.

Pentru oricine e o provocare să petreacă timp într-o celulă, dar pentru cei vulnerabili e de-a dreptul îngrozitor. Poate avea un efect negativ asupra posibilității de vindecare a cuiva. Și, din păcate, persoanele cu probleme mintale sunt tratate foarte prost – intenționat sau nu. De multe ori i-am ajutat pe pacienți să scrie plângeri. Pe de altă parte, de unde să știe polițiștii cum să acționeze? Nici prietenii mei nu știu ce implică munca mea. Oamenii sunt șocați când le spun că mă îmbrac normal când merg la serviciu pentru că nu vrem să dăm impresia că suntem o autoritate – toată lumea își închipuie că ne plimbăm prin spital în halate albe.

E mare nevoie ca guvernul să crească fondurile pentru ca asistenții și asistentele care lucrează în colaborare cu poliția să fie mai bine antrenați și echipați pentru situații traumatizante.

Cu cât avem mai mult personal, cu atât vom avea mai mult timp să ne tratăm pacienții. În cazuri de probleme mintale, e esențial ca intervenția să aibă loc cât mai devreme. Dacă putem trata problemele mai devreme, vom avea mult mai puține urgențe în viitor.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai multe despre boli mintale:
Doi doctori cred că hip hop-ul poate vindeca bolile mintale La discoteca de nebuni În România, dacă înnebunești, te ia dracu' Întrebarea zilei: La ce boli psihice ești predispus ca român?