Cele mai bune filme cu Isus pe care să le vezi pe Netflix de Paște

Orice bisericos care se respectă e programat din fabricație să înțeleagă despre ce e vorba, de fapt, de Paște. Lasă o clipă ouăle, omletele, iepurașii trași în ciocolată, propaganda pro ou-cu-ou. E despre tipul crucificat care s-a trezit după trei zile, a împins o piatră, a făcut cu mâna și-a zis pa la ură și, în cele din urmă, a plutit în sus spre Rai.

Acum, eu nu sunt aici ca să dezbat legitimitatea unui bărbat nemuritor pe nume Isus. Doar recunosc cât de chintesențial creștină e povestea asta cu învierea pentru sărbătoare în sine. Dar deși cealaltă mare sărbătoare a lui Isus primește toată atenția din partea filmelor, de Paște nu prea ai niciodată de unde să alegi. La un moment dat, îl aveai pe Isusul cu dinți de cristal, care a ajuns direct pe DVD, Bruce Marchiano – cu ochii lui albaștri, accentul perfect americanizat și, la pachet, puteri tămăduitoare. În 2004, a fost Isusul misterios Jim Caviezel, care a ajuns melgibsonificat în filmul lui Mel Gibson, The Passion of the Christ. Și, pe vremuri, aveam un Isus Ted Neeley, mare divă, care dansa în pași de disco cu picioarele goale pe tot parcursul învierii, în timp ce cânta mesaje lirice despre focul proverbial, în Jesus Christ Superstar. (Singurul Isus, la dracu’, care-a contat pentru mine.)

Să vezi aceste povești reciclate, ca și cum s-ar termina altfel decât previzibil ca ultimele 30 de minute din Titanic, e, în continuare, plictiseală pură pentru suflet. Dar filmele cu teme creștine încă vând, iar Netflix rămâne o mare casă pentru așa ceva. Deci, dacă un film e măcar un pic creștin sau cu tematică hristică, l-am pus pe listă.

Hai să ne amintim că Keanu Reeves e nemuritor și, extrapolând, probabil e Isus. Atâta lucru știm sigur. Dar mai există și partea de alegorie a The Matrix, de frații Wachowski (astăzi surorile Lana și Lilly Wachowski). O poveste cu „the one” care e „ispitit” să treacă în tabăra cealaltă de niște agenți conduși de inteligența artificială, inițial demonii seriei. Apoi e îndrumat de Morpheus, interpretat de Laurence Fishburne, care e un Ioan Botezătorul de culoare. Și, în cele din urmă, la final, se ridică deasupra tuturor acestor chestii, ca să descopere că e mântuitorul întregii omeniri, după ce, tehnic vorbind, a murit și s-a înviat singur, ca să devină „the one”. E cât se poate de mult Isus pentru un film din genul SF.

Filmul ăsta se folosește de look-ul hristic în peisajul contemporan americanizat. În el, oamenii pe care Superman își dorește cel mai mult să-i salveze, îmbrăcat în haine roș-albastre, se tem de el cel mai mult. Supermanul luii Zack Snyder e cel mai vizual exemplu al alegoriei cu un Hristos atotputernic. Creatorii lui inițiali au făcut încă din copilăria personajului aluzii la rădăcinile sale creștine. N-o să ne pierdem prea mult timp aici discutând cât de proastă e povestea, cu tot cu replica „De ce-ai spus numele ăla?” Dar să știi că, în ce privește simbolismul cu Isus, ăsta merge la țanc. (Apropo, „Batmanul” lui Ben Affleck e în mod evident un Sf. Petru care se leapădă de Isus.)

Filmul ăsta e analiza supremă a chestiilor prin care poți să treci când ai o criză de credință; credința creștină în ceva ce nu poate fi văzut. Silence, filmul lui Martin Scorsese din 2016, e neiertător, atât în ce privește lungimea lui, precum și refuzul de a acorda spectatorului vreo ușurare. Andrew Garfield și Adam Driver joacă doi preoți care pleacă din Portugalia în Japonia, în căutarea unui al treilea preot, jucat de Liam Neeson, despre care cred că a renunțat la viața monahală. Adaugă o cultură în care odinioară creștinismul era tratat ca și cum ar fi fost ilegal, drept pentru care, în secolul XVII, era pasibil de pedeapsa cu moartea. E atât de ușor să vezi încotro se îndreaptă povestea.

N-a fost cel mai corect film din punct de vedere istoric, dar, în apărarea lui, de data asta au nimerit culoarea pielii egiptenilor măcar. În 1998, DreamWorks a ajuns să abordeze povestea lui Moise, la care a adăugat unele dintre cele mai catchy cântece oferite vreodată umanității, mulțumită legendarului Hans Zimmer. A mai inclus și un scenariu decent, gândit de Philip LaZebnick (care a mai scris și scenariile de la Pocahontas și Mulan) și a fost regizat de Brenda Chapman, prima femeie care a regizat un lungmetraj pentru Pixar – Brave. Nu e nimic rău aici.

Există o presupunere în povestea lui Hristos că poți să fii om, cu limitări umane, și să nu simți aceleași vulnerabilități care ne fac, de fapt, umani. Versiunea de Isus a lui Martin Scorsese, jucată de Willem Defoe, e un gen de tip cu îndoieli de sine, obosit și nu neapărat entuziasmat să se-ngrijească de sufletele omenirii – și are mult mai mult sens. Să ți se spună că ești menit să mori într-un fel sinistru, iar între timp trebuie să-ți asumi toate păcatele la vedere ale fiecărui om de pe tot Pământul ăsta nenorocit – cum naiba să fii fericit când știi asta?

În caz că nu era deja clar, creștinii și musulmanii și-o dau parte-n parte cu mult timp înainte ca respectivele religii să fie scutite de impozite. Așa că iată-l pe Ridley Scott, regizorul Gladiatorului, care ne aduce o poveste istorică epică, construită în jurul cruciadelor și al Pământului Sfânt. În rolul principal, Orlando Bloom ca fierar dintr-un sat francez, care descoperă că e, de fapt, fiul ilegitim al unui cruciat, Sir Godfrey (Liam Neeson). Dincolo de conflictul religios strecurat în poveste, care, în mare, îl reflectă pe al nostru, filmul nu pare niciodată islamofob sau pro-creștin în numeroasele sale atitudini. Sunt doar multe lupte și vărsări de sânge.

Iată-l pe Mel Gibson, care adaugă multă imagine (și sânge), plus niște briz-brizuri, unei povești care se spune a n-șpea oară. Și, da, deși e în continuare o poveste despre Isus, e important de remarcat cât de diferită (și controversată) era în 2004. În loc să se concentreze în mod tradițional pe locurile comune cunoscute din poveste și pe evoluția lentă către moarte, Gibson se îndreaptă direct către carnagiu: se concentrează pe persecuția lui Hristos în detalii super minuțioase. Să ne-nțelegem, deși e un film cu intenții religioase, va fi întotdeauna considerat un film chintesențial de groază creștin.

În plus, nu poți să te uiți la filmul ăsta fără să te gândești la infamele comentarii antisemite ale lui Mel Gibson, și la faptul că filmul a fost criticat de comunitatea evreiască.

De asemenea, Gibson face un sequel la The Passion. OK!

Iată-l din nou pe Mel Gibson, cu demența ecranizată a acestei drame biografice de război din 2016. Sigur, e unul dintre cei mai siniștri oameni (pe bune, ar fi prea multe chestii îngrozitoare de trecut în revistă), dar cineva îl tot lasă să regizeze filme horror deghizate în istorie. Ca să înțelegi de ce apare filmul ăsta pe listă trebuie să-ți imaginezi un soldat pe nume Desmond Doss, jucat de Andrew Garfield, care luptă pe front fără armă pentru că nu-i permit credințele lui de adventist de ziua a șaptea asta. Alt film care problematizează credința, fără să fie monoton sau tezist.

„Când dansez, chiar trebuie să mă asigur că e pentru Dumnezeu, pentru că oamenii observă dacă o fac pentru plăceri trupești”, spune una dintre participantele de la Jesus Camp, Tori Binger, care arată ca și cum n-ar avea mai mult de zece ani. Afirmația mustește de demența care reprezintă întreg documentarul ăsta, care e despre partea sectantă a creștinismului din sudul SUA.

Gen, cred că trebuie să pun ăsta aici și să mă prefac că n-a mai fost deja văzut de câteva sute de ori. Sigur, încă nu mă omor după toată chestia cu albii vopsiți să arate a „egipteni”, dar ăsta e un exemplu de primă mână despre ce putea să facă o producție serioasă dintr-o poveste spusă la infinit, în 1958. Chiar dacă n-ai fost un puști creștin, obligat să se uite la asta pe ABC în fiecare an de Paște, trebuie să apreciezi cât de epice sunt fazele cu apa transformată în sânge și marea despărțită. Evident, Charlton Heston îl joacă pe Moise, care trebuie să-și conducă poporul evreiesc către libertate. În fiecare primăvară e acest Singur acasă al sărbătorii de Paște.

S-ar putea susține că Ben-Hur e un film de Paște cu Charlton Heston mai bun (omul se întâlnește, la propriu, cu Isus), dar nu e pe Netflix, așa că n-avem ce să discutăm.

Articolul original a apărut pe VICE Canada.