Trupa asta anti-homofobi din Rusia e cel mai bun lucru pe care-l vei asculta astăzi

Cu o trupă de tipu’ Shortparis nu te întâlnești în fiecare zi. Sunt dubioși, prețioși, exuberanți și aparent gata oricând să arunce cu un cocktail Molotov. Nu știu exact în cine. Presa de specialitate i-a numit deseori „cea mai bună trupă rusească live” și probabil ai și tu un prieten care atunci când a venit la o bere în bucătăria ta ți-a pus „Страшно”, să-ți arate ce video mișto știe, unul cu trimiteri destul de evidente către atacul terorist din Beslan și cu metafore consistente: imigranți sechestrați, o brigadă de skinheads și, pe final, un copil care cară un steag rusesc prin noroaiele de la poalele unor blocuri sovietice. 

Shortparis s-au format acu’ vreo nouă ani într-un orășel uitat de lume din Siberia, Novokuznetsk, mai aproape de China și Mongolia decât de Europa. Acum locuiesc la Sankt Petersburg, deși în muzica lor simți constant iritarea față de cultura înaltă și moștenirea clasică rusească. Au zis că fac „hate pop”, dar luându-i în serios sunt undeva în zona post-punk (chiar dacă eram convins că-i va enerva eticheta asta), deși nicio trupă clasică de post-punk nu sună ca ei, au interludii mișto de synth și teme art-punk care merg blană pe vocea și spasmele à la Ian Curtis ale vocalistului Nikolai Komyagin. 

Pe de altă parte, Shortparis nu sunt doar o trupă și nici ce se așteaptă de la o trupă. Solistul a fost ghid la Muzeul de Artă din Sankt Petersburg, alt membru e lingvist, altul balerin și unul geograf. Niciun live al lor nu seamănă cu altul și asta îi face șmecheri și puternici. Până ajung la București (ceea ce e probabil, pentru că interesul local există printre organizatorii de evenimente cu care am vorbit), i-am întrebat pe băieți câteva lucruri despre inspirație, fronturile culturale est-vest și ce mai înseamnă (post-)punk.

VICE: Cum e pandemia în Sankt Petersburg? Vă e dor de acțiune live, de concerte?
Sasha Galianov: Trăiesc cu impresia că Shortparis nici n-a existat vreodată. Nu sunt oameni care să ne asculte, cu excepția alcoolicilor și femeilor în vârstă de pe stradă. Compun muzica pentru oamenii din capul meu, probabil pentru vest-europeni mai mult.

Ați făcut un cover pentru filmul Leto și pare că sunteți apropiați de scena de post-punk sovietic. Vă inspiră sau aveți legătură cu ea?
Sasha Galianov: N-aș numi scena sovietică „post punk”. Lipsa de informații despre muzica rock i-a făcut pe ruși să fie eclectici, iar filmul Leto e de fapt despre hipioți. Muzicienii anilor ’70 și ’80 ne-au influențat părinții, cât și pe noi.

Danila Kholodkov: În Rusia, trupele menționate în film sunt în general considerate ca fiind rock (Kino), rock’n’roll (Zoopark) și punk (Avtomaticheskie Udavletvoriteli), dar clar nu post-punk sovietic. Chiar dacă realizez că tradiția culturală occidentală, a cărei autoritate o punem rar la îndoială, le-a transformat în post-punk, pentru mine asta nu face decât să sublinieze decalajul cultural dintre trupele rock rusești de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 și post-punk ca gen muzical. Găsesc multă inspirație în trupele și estetica din Leto. Dar estetica post-punk sovietică nu mă inspiră deloc.

Nikolai Komyagin: Nu mă simt în niciun fel afiliat cu scena post-punk. Mai mult decât atât, n-am înțeles niciodată de ce anumiți muzicieni ar vrea să lucreze într-un anumit gen. Pentru mine, dorința asta are mai mult de-a face cu designul decât cu creativitatea în sine sau poate că se justifică la „începutul” carierei artistice.

Mi se pare mai degrabă deplorabil succesul unor trupe rusești și bieloruse care se chinuie să copieze sunetul deja existent și mișcările melodice. Cred că lucrul ăsta trădează ignoranța și provincialismul inerente tuturor, atât ale muzicienilor, cât și ale publicului.

Să profiți de nostalgia ascultătorilor și bucuria recunoașterii imediate sau de înțelegerea modului cum ia naștere o piesă, cumva depreciază procesul creativ și-l încorporează șiret în economia de consum. În esență, vedem aceleași mecanisme care asigurau stadioane pline ochi la concertele din deceniile amintite și evenimente similare. „Necrofilia” asta permanentă, hrănită de cultura de masă, e grozavă. Poți să relaționezi cu ea și e chiar esențială, numai lasă-ne să spunem lucrurile pe numele lor adecvate.

În afară de faptul că Nikolay e sosia artistului Vladimir Mayakovski, găsiți interes în mișcarea futuristă?
Sasha Galianov: Eu sper că trupa noastră e un proiect modernist, de avangardă, similar cu Kazimir Malevich, Luigi Russolo, Andy Warhol sau Pablo Picasso. Deci, da. N-avem reguli. Sau le vom distruge pe alea pe care încă le avem.

Ce credeți că ar zice filosoful superstar Slavoj Žižek despre voi?
Sasha Galianov: Sper că: „Sunt mai cool decât Laibach”.

Nikolai Komyagin: Îmi place foarte mult ideea lui că subconștientul uman, sau orice lucru irațional, vorbește de fapt limbajul formei. Dacă abordezi clipurile sau piesele noastre din unghiul ăla, vei realiza cât de mult ne bazăm pe premisa asta. 

Ce contează pentru spectatorul obișnuit nu e prea mult despre ce zice Zizek, ci cum o face. Ăsta e unul dintre motivele din spatele popularității lui în media: aspectul acru, discursul aparent inconsecvent, încărcat emoțional și mimica, modul cum sunt tăiate videoclipurile lui. 

E fix „fredonarea” asta a formei care atrage spectatorul la nivel subconștient. De asta îmi pot imagina mai ușor mormăielile lui Zizek despre Shortparis ca atare decât oricare dintre observațiile lui specifice. Deși mai mult ca sigur că ne-ar respinge ca fiind niște rahaturi neoliberale de pseudo-stânga. Sau poate doar căcat. 

E amuzant și trist în același timp că aflu despre muzicieni și trupe bune din Rusia și Europa de Est numai prin intermediul canalelor occidentale. De ce credeți că se întâmplă așa?
Danila Kholodkov: Nu mi se pare ceva în neregulă cu asta. Dacă vreau să urmăresc știrile, caut sursa sau cel puțin încerc să mă apropii de ea cât mai mult. Are mai mult de-a face cu modul în care mass-media răspândește știrile decât cu muzicienii în sine.

Nikolai Komyagin: Câteodată, am impresia că Occidentul are nevoie de cultura est-europeană doar ca o scuză să se redefinească și să se reinventeze. Orice discuție a jurnaliștilor din vest despre scenele muzicale locale se rezumă, în cele din urmă, la un fel de delimitare geopolitică care permite Occidentului să-și admire reflexia în oglinda exoticului „celălalt”. 

Destul de ironic, chiar și întrebarea ta, care intenționează să arate mecanismele postcoloniale ascunse din industria muzicală globală, restabilește de fapt aceeași abordare autocontemplativă. La scară globală, prin folosirea interviurilor ca ăsta pentru denunțarea defectelor funcționale ale showbizului, Occidentul doar îmbunătățește aceste mecanisme, fără a le modifica substanțial, chiar dacă îmbracă un aspect mai imparțial.

Poate cel mai bun lucru pe care îl putem face în circumstanțele astea ar fi să subminăm însăși natura unor astfel de întrebări, să refuzăm să ne percepem ca fiind „celălalt” și să ne clasificăm, pur și simplu, muzică contemporană. 

Sunt cam din aceeași generație ca voi. Am crescut în Chișinău, un oraș CSI (Comunitatea Statelor Independente), am putut să experimentez direct ciocnirile dintre gopnici și metaliști și am trăit greutățile și haosul anilor ’90. Nikolay a spus într-un interviu mai vechi că trăiește „sindromul Novokuznetsk”. Cât de mult Novokuznetsk, orașul vostru de baștină, e în ce faceți?
Pavel Lesnikov (tobe): Îmi amintesc un episod din Novokuznetsk la finalul anilor 2000, înainte să existe Shortparis. Am auzit despre un viitor concert al unei trupe foarte interesante în care erau pe atunci Nikolai Konyagin și Alexander Ionin. Nu-i cunoșteam personal pe vremea aia. Amicii cu care mergeam de obicei la concerte erau ocupați în seara aia și m-au lăsat pe cont propriu. Așa că, pentru prima oară în viață, am decis să mă duc singur: atât de interesat eram de trupa aia, că am trecut peste lene și frica de a sta în public singur.

Am fost impresionat de concert, dar și mai mult de un grup de tipi cu aspect feroce care zbierau la muzicieni: „Poponarilor! Poponarii dracului! De ce nu cântați niște muzică normală?”.

Am simțit experiența ca fiind revigorantă, nu doar prin prisma muzicii grozave, ci și prin lipsa de înțelegere profund primitivă, refuzul de a-i înțelege pe ceilalți care emană din oamenii ăștia care înjurau și urlau. Niște ani mai târziu, iată-mă în aceeași trupă cu Nikolai și Alexander, cât și cu minunații Danila Kholodkov și Sasha Galianov.

Și acum, aici, la Sankt Petersburg, continuăm să-i incităm pe aceiași ascultători agresivi să ne strige obscenități din nou și din nou. 

Dinu Guțu e doctor în antropologie și jurnalist cultural.