Găștile din Rusia anilor '80 erau mai cool decât cele în care ți-o arzi tu acum

Să spun mantra oficială cum că toți eram la fel, purtam gri, ascultam aceeași muzică, citeam aceleași texte, mergeam de mânuță în marș la școală și îndeplineam cu sfințenie litera legii şi partidului? E comod, dar aş fi un mare mincinos. Pentru a vorbi despre lumea adolescenților din epoca ‘87-’89 din fosta URSS, am scris o carte numită Sălbaticii copii dingo. De la un boomer, fost „copil dingo“, pentru Generațiile Y, Z și copiii noștri Alpha.

Indiferent de epocă, a existat tendința de a te defini foarte clar din ce „trib” faci parte, pentru că cel care te vede să știe clar de unde să te ia. Moda este foarte importantă pentru că este un soi de sinteză a „spiritului epocii”. 

În regimurile numite „liberale”, banii făceau mai ușoară această distincție. În cultura de tip sovietic, pentru că mai toți aveau aceleași venituri, distincția se făcea prin diverși indicatori culturali: haina, muzica, literatura, filmul în care te regăseai. Era un trib mare oficial – de stat – și multe mici neoficiale. Corporația era statul.

În a doua parte a anilor ‘80, în Est au explodat „triburile“, un fenomen fără precedent: începuse epoca perestroika. Mai puțin în România. Deci nu vorbesc despre ea, ci despre orașele din URSS unde am locuit. Cu toate că şi aici diversitatea era destul de mare: e suficient să vezi un concert marca Creativ (Harry Tavitian & Corneliu Stroe) din anii ‘80 ca să fie totul clar. Acolo nu e diversitate: acolo e avangardă dementă care rupe toate limitele şi la care azi nu ar rezista nicio scenă şi niciun public actual. Pentru că azi suntem mai conformiști la bază decât în anii ‘80. 

Dependența de job, venituri și împrumuturi domesticește nepermis de mult. Un dingo nu poți deveni cu job la corporație sau împrumut de la bancă. Acestea nu acceptă „sălbatici”. Un câine dingo - canis lupus dingo - este un câine domestic lăsat în libertate și sălbăticit. Creativii de la acea vreme ar fi fost radicali şi pentru o scenă din Berlin sau New York.

Pentru documentarea cărții am primit un catalog intitulat Huliganii ‘80. Cred că te arestează azi dacă ieși aşa în stradă, iar la crâșmele bune din București, Cluj sau Iași nu treci de face control.

Pentru că diversitatea era tot mai mare, multe servicii speciale ale statelor comuniste creaseră un ghid vizual ca să-i identifice pe tineri. Stasi, serviciul secret al Germaniei comuniste (RDG), aveau nişte documente speciale prin care-şi informau şi instruiau agenții cum să-i distingă pe acești copii. 

Ce e de ştiut: când îţi construiai stilul şi imaginea, nu mergeai la piaţă sau magazin să-ţi cumperi tricoul trupei preferate sau geaca de piele. Nu exista aşa ceva. Mai totul trebuia confecționat manual, improvizat, transformat. Ce ieșea? Când URSS ne-a văzut în ce hal arătam, a făcut infarct şi a dispărut. 

Am adunat mai jos câteva dintre „triburile“ distincte cu care m-am intersectat, triburi care dădeau tonul schimbărilor care contau.

Cel mai mare şi important „trib”: copii din cartierele muncitorești care-şi construiesc un propriu stil de viață şi subcultură muzicală (popsa, blatneak) şi vizuală (tendinţă sport). Ei urau tot ce era „central” şi disprețuiau tot ce iubeau copiii claselor de mijloc şi „copiii de aur”. Mimau mult tipologia culturii urbane banditești, dar nu erau bandiți. Aveau un stil de comunicare cu ceilalți mai dur. Violența era forma lor de a restabili echitatea socială. Pe ei nu doar îi vedeai: îi şi simțeai fizic.

Gopnik: nume atribuit copiilor născuți şi crescuți în căminele şi cartierele muncitorești, GOP vine de la „cămin muncitoresc“. Ei aveau o vestimentație şi un stil bine definite: haine sport, tunși scurt spre chel.

Românii nu au un nume dat acestui grup social urban al tinerilor clasei proletare periferice devenită „subcultură”, numai bună de studiat. Băieții de cartier? Las pe mâna specialiștilor această indecizie a mea. Umblă în bandă. Atenție, eu fac distincție între bandă și tusovka. 

Bandă – grup organizat specific cartierelor de periferie, ghetourilor proletare şi gopnicilor. E o formă de organizare centrată mai degrabă pe identitatea teritorială şi de grup, cu un puternic accent pe apărare, atac şi protecţie a grupului. Se definește printr-un anumit tip de violență care este aproape singurul ascensor social şi singurul sistem de apărare pe care le au la dispoziție membrii ei.

Tusovka – grup organizat opus bandei. Este reprezentativ pentru clasa de mijloc şi noua „burghezie şi aristocraţie“ sovietică. Ea se coagulează pe bază de hobby-uri, stil, gusturi estetice, culturale, muzicale. Nu e violentă, ci ţine de plăcere şi agrement. Membrii acestui grup nu au nevoie de violență pentru a-şi asigura ascensiunea socială, aceasta fiind favorizată de extinderea relațională. Un soi de boemie.

Îi vedeai de la o poştă. Probabil cei mai numeroși după gopnici. Dar şi ei erau diverși. În cap am cel puțin patru-cinci grupuri distincte vizual şi stilistic. Atenție: rockerii veneau dominant din clasa de mijloc urbană, educată. Copiii din cartierele proletare se îndreptau spre gopnici. 

Aveai briţii: cei cu trupele clasice englezeşti. Stilaţi à la The Beatles. Ştii cum arată, nu mai povestesc.

Aveai metaliştii: vizual greu de confundat – piele, metale, plete, urlete. Mult zgomot. Între ei aveau alte „mini-triburi”, dar nu intrăm în amănunte că amețim diversitatea

Urma rockul sovietic, care se definea prin limbă – se cânta doar în rusă, care la rândul lor avea cam trei grupuri dominante: 

Fanii Kino, cei mai numeroși: îmbrăcați în negru cu freză a la Viktor Tsoi. Acorduri simple, versuri simple, linie melodică pe care o poate cânta oricine. Aveau să fie cei mai rezistenți în timp. Poate şi cei mai reprezentativi pentru epoca dată. Dinspre 2021, aşa se vede. Era singura trupă care unifica toate clasele sociale de la gopnici la copiii din centru.

Fanii Aquarium, care-l imitau pe BG/Boris Grebenșcikov, liderul trupei – dominant stilul hippie şi o ardeau cu filosofie orientală, iarbă, discuţii sofisticate şi meditaţii la ceai. În ascuns îi disprețuiau pe fanii Kino, dar nu spuneau. Aici s-a născut cea mai liberală clasă sovietică tânără. 

Ce-mi mai amintesc din zona asta? Ah, că mă simțeam mai apropiat de ei: Nau – Nautilus Pompilius. Vopșiți straniu pe față, mi se păreau cei mai direcți, inteligenți şi ceva mai complicați. Totuşi veneau din provincie proletară şi pe texte de Ilia Kormilţev – unul din tăticii contraculturii sovietice.

Mai avem ceva? Abia începe. Venea punkul – nu aveai cum să-i confunzi. Un fenomen straniu, destul de radical – marea parte a liderilor punk veneau din cele mai bune medii, familii, situații financiare. Svin-Porcul, unul din liderii mișcării, era fiul unei faimoase balerine şi a unui tată mare actor, cu apartament în centrul orașului. Radicalismul lor vizual și muzical cred că ar speria și punkerii occidentali. Cam ca cel britanic în perioada de glorie.

Breakdance? Lumea lor era clar delimitată stilistic. Și ei se împărțeau în câteva categorii. Eu nu-i înghițeam. Ocupau piețele și dansau.

Mai ales spre finalul anilor ‘80, când sportul devenise armă şi putere. Atenție, sportivii care dominau epoca ca stil și modă nu erau cei cu Jocurile Olimpice și fotbaliștii, ci două categorii aparte: cei care practicau lupte marțiale, numiți generic karate, și cei care-și lucrau corpul - culturiștii. Luptele marțiale, interzise o mare perioadă, făceau furori. Ei aveau un look unic: Bruce Lee cu elemente asiatice și filosofii indiene. De culturiști nu mai vorbim: un maieu pe ei, pentru că trebuie să se vadă mușchii. Mușchii la vedere, ca stil și cultură. 

Aici aveai cel puțin trei grupuri clar delimitate: pravoslavnicii, orientalii care aduseseră India la modă și „sectanţii” pe model american. Mișunau peste tot în anii ‘80. Hare Krishna, Hare Krishna – se auzea mai des decât cuvântul Lenin sau comunism. Se incanta peste tot. Statul ateist s-a dizolvat într-un val de mistică obscură fără precedent. Credeau în orice, cu excepția științei pe care au divinizat-o. Credeau în orice mistică, cu excepția comunismului.

Dar mai ales, credeau în mistica nouă, mistica capitalului pe care-l așteptau ca pe noul Mesia. Pentru o pereche de blugi, orice tânăr și-ar fi vândut patria cu tot cu părinți. Și noul Mesia avea să vină radical. Dar e o poveste pentru la anul care să ne spună ce se va întâmpla cu „copiii dingo”: se va numi Generația canibală.

Da, veneau valurile masive de reidentificare națională şi apăreau grupurile care se defineau prin asta. Toţi începuseră brusc să-şi caute identitatea naţională. Și când o găseau trebuia să şi-o arate așa încât să o simți. Secolul XIX refăcut şi reinventat de intelectuali tipic sovietici. Toți au devenit parte a unui „popor ales“: sânge, neam, glie. Aici marca centrală era limba - felul în care foloseai limba te plasa în ierarhia comunității care avea să devină cel mai dominant grup. Brusc, moldovenii au descoperit că sunt români, mai catolici decât Papa, doar cu un accent slav și formatat sovietic. Hainele naționale erau la mare modă.

Ar trebui să mai spun despre depeșari şi fanii Laskovîi Mai de la finalul anilor ‘80. Astea erau deja fenomene de masă, nu mai erau „triburi”, ci hoarde. Ne resălbăticeam cu o viteză nebună. Se trezea fiara adormită din noi. Ne pregăteam pentru anii ‘90, ne pregăteam să devenim canibali.

„Copiii dingo” au fost una dintre cele mai bine pregătite şi diversificate generaţii din istoria modernă, dar care a avut un ghinion teribil – s-a rupt istoria în timp ce se maturizau şi odată cu istoria s-a rupt şi sufletul lor. Total sincronizați cu colegii lor occidentali, doar că prea îndrăgostiți de ei: eram mai occidentali decât originalul, mai americani decât americanii. Estul comunist a reinventat occidentul și am salvat cumva noul capitalism. Noi i-am făcut transfuzie de capital, resurse umane şi încredere, oferindu-le ca ofrandă tot ce au agonisit generațiile precedente. 

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi) şi al unui master de filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca). A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară, poloneză şi georgiană. Îi găsești cărțile publicate aici.