Am vorbit cu una dintre cele mai cunoscute drag queen din lume care are origini românești

În toată pandemia asta au fost trei lucruri care m-au ținut sănătos la cap: Tik Tok, cantități considerabile de vin și 12 sezoane din RuPaul’s Drag Race, adică aproximativ 150 de episoade devorate în doar patru luni de zile. 

Pentru cine a deschis televizoarele mai târziu sau se uită doar pe ARTE și Mezzo, RuPaul’s Drag Race e o emisiune de televiziune americană în care bărbați și ocazional femei trans se întrec în drag pentru titlul de America’s Next Drag Race Superstar și o sută de mii de dolari. Al 13-lea sezon al show-ului a fost lansat chiar zilele trecute. Ce e drag-ul? Pe foarte, foarte scurt, înseamnă bărbați care se îmbracă în femei (drag queens) și femei care se îmbracă în bărbați (drag kings).

Unii sunt de părere că termenul de drag vine din teatrul secolului 19 și că ar veni fie de la târșâitul (to drag – a târșâi, în engleză) rochiilor pe podea, mai sunt și alții care zic că de la D.R.A.G – DRess like A Girl. În fine, ideea e că show-ul ăsta care e prezentat de RuPaul, cea mai faimoasă drag queen din lume, nu doar că a câștigat cinci premii Emmy, dar a inspirat și alte țări precum Canada, Marea Britanie, Australia sau Thailanda, să adopte formatul. 

Deși show-ul e pe piață din 2009, până acum am stat deoparte, nu știu exact de ce, dar sigur are legătură cu preconcepțiile mele legate de rolurile de gen, de ce anume înseamnă masculinitate și feminitate. Îmi aduc aminte că atunci când eram mic mă jucam mult mai mult cu fete și cu păpuși decât cu mașinute și cu băieți, și asta nu pentru că așa mi-am propus, ci pentru că asta mă atragea și îmi venea natural. E de la sine înțeles că nu eram bine deloc văzut, mai ales de băieții care jucau fotbal și care din fetiță și fătălau nu mă scoteau. Când ai șase, șapte ani nu înțelegi exact de ce fac asta, așă că agresivitatea aceea te afectează. 

Așa că nu știu când exact, pe la zece sau 12 ani am decis să fiu mai „bărbat”, să nu mă mai joc cu fetele și cu păpușile. Mi-a ieșit parțial, pentru că, deși jucam fotbal, aveam două picioare stângi. După aceea, am cărat toată viața mea povara a ceea ce trebuie să fie și cum să se comporte un bărbat. Probabil că nu m-am uitat atâta timp la RuPaul Drag’s Race pentru că în adâncul meu încă îmi era rușine când vedeam toți acești bărbați îmbrăcați în femei, care îmi aduc aminte de câtă rușine și umilință am suportat, copil fiind, pentru că pur și simplu nu mă atragea să bat mingea în spatele blocului sau să mă cac într-o pungă și să-i dau foc după aia, așa cum făceau restul băieților.

În fine, dar acest articol nu e despre mine, ci este despre Miz Cracker, una dintre cele mai populare drag queens, nu doar din Statele Unite ale Americii, ci din lume.

Miz Cracker, pe numele ei adevărat Maxwell Heller, are 37 de ani, s-a născut în Seattle, acum locuiește în New York, este evreică și are origini românești și rusești. Bunicii și străbunicii ei au trecut prin cele două războaie mondiale, au îndurat foamete, ca într-un final să fugă de persecuțiile din Rusia și România, în Brazilia, Canada și SUA. Miz Cracker spune că de la ei a învățat ce înseamnă rezistența și adaptarea, și mai ales ce însemnă să nu renunți să speri și să mergi mai departe. 

Înainte să fie Miz Cracker a fost Brianna Cracker, pentru că îî place la nebunie brânza brie pe biscuiți. Get it? Brie on a cracker? Face drag de 11 ani și a făcut karate timp de 20, unde nu doar că are o centură neagră, ci și o medalie de aur națională la campionatele de profil din SUA. A lucrat ca profesor în Senegal și a organizat o strângere de fonduri pentru persoanele LGBT din Uganda. E o feministă înfocată, dar și un super tocilar pasionat de istorie, care le iubește pe Virginia Woolf și Nicole Kidman. La primul ei show de drag a rămas desculță și cheală în fața a trei sute de oameni.

De-a lungul vremii, a luat mai multe premii din partea asociațiilor LGBTQ+ din SUA pentru talentul său la scris, și este singura drag queen (alături de o altă drag queen, Kim Chi) care a apărut la Super Bowl. Are peste un milion de followers pe Instagram. Per total, Miz Cracker este thin, white and salty, așa cum chiar ea se descrie. Bob the Drag Queen, câștigătorul sezonului opt, este mentorul său în materie de drag și cel care a inițiat-o cu succes, aș spune, având în vedere că Miz Cracker a fost pe locul cinci în sezonul său și pe locul doi în sezonul cinci al RuPaul’s Drag Race All Stars.

Dar dincolo de Miz Cracker l-am cunoscut mai bine pe Maxwell, un tânăr foarte ambițios și competitiv, în egală măsură solitar și de multe ori prizonier al gândurilor sale, care ani la rândul s-a luptat cu diferite dependențe, de la sex până la băutură și droguri. Maxwell cel cu o forță uriașă de adaptare, o voință fantastică de a trece peste obstacolele vieții cu mult umor și carismă, și cel care nu a renunțat niciodată oricât de greu a fost. Pentru Maxwell, salvarea a venit de la Miz Cracker.

VICE: Cum a fost pentru tine în copilărie să fii evreu și queer?
MIZ CRACKER: Familia mea a fost tot timpul alături de mine și mi-a acceptat identitatea queer. În schimb lucrurile au fost mult mai grele pentru mine din perspectiva identității de evreu. Am crescut într-o comunitate conservatoare și țin minte că tot timpul oamenii îmi spuneau mie și surorii mele că o să ajungem în iad. Eram văzuți foarte prost din cauza faptului că eram evrei. În timpul școlii, am fost hărțuit pentru că eram evreu, ceilalți ne spuneau tot timpul că n-o să fim acceptați niciodată sau că ar trebui să ne schimbăm. În ceea ce privește identitatea queer, culmea e că pentru asta am fost hărțuit „abia mai târziu”, în gimnaziu, atunci când ceilalți copii începuseră să mă strige „poponar”, ceea ce a fost cam aiurea.

Cum ai gestionat toată povestea asta?
Mă refugiam adesea în biblioteca școlii, pentru că știm cu toții că la vârsta aia copiii nu sunt cei mai mari fani ai cărților. Mă duceam acolo să stau singur, chiuleam de la ore, doar să stau eu cu mine și să citesc. Pe vremea aia, îmi plăcea la nebunie istoria și citeam tot felul de chestii dubioase și obscure, citeam tot ce puteam, de la cruciadele creștine, până la povestea scufundării Titanicului și a exploziei nucleare de la Hiroshima. Îmi plăcea mult și SF-ul și toată nebunia cu extratereștrii din spațiu. Cartea mea preferată este The Waves, de Virginia Woolf, pentru că a reușit să arate cum timpul schimbă oamenii și cum ei pot să treacă printre atâtea transformări de-a lungul vieții.

În plus, tot timpul familia mea m-a susținut, mai ales sora și mama mea, pentru că cel mai adesea făceam împreună tot felul de chestii creative și care țin de artă. Fiind foarte săraci, ne doream să avem lucruri frumoase și cumva ne-am refugiat în pictură, desen, sculptură, atât cât ne pricepeam noi la vremea aia.

Care a fost un moment de transformare majoră în viața ta?
Cea mai mare transformare a mea a avut loc în facultate, atunci când am dat peste un grup de studenți super dedicați studiului și învățării, niște tocilari, cum ar veni. Eram obsedați să învățăm și eram foarte competitivi unii cu ceilalți, lucru care m-a urmat de-a lungul vieții. Așa mi-am dat seama că pentru a face lucruri extraordinare trebuie să tragi tare și să fii foarte competitiv cu tine, dar și cu ceilalți. 

Totuși, natura mea perfecționistă m-a făcut să o iau pe arătură. Pe vremea aia, nu eram deloc fericit și împăcat cu mine. Credeam că dacă mă culc cu o grămadă de bărbați, beau, iau droguri și pastile, o să reușesc să trec peste sentimentul acela de a nu fi niciodată împlinit. Îmi doream rezolvări rapide, haine frumoase, și asta cumva trebuia să le rezolve pe toate. Dar lucrurile nu stau chiar așa, mi-am dat seama că toate astea sunt doar un leucoplast peste o rană mai adâncă, care într-un final nu rezolvă problemele de fond.

Asta m-a inspirat să produc show-ul propriu, care se cheamă It’s Time, despre dependențele mele de pe vremea când aveam 20 de ani și despre cum, într-un final, a trebuit să zic: stop joc. Însă, ceea ce m-a salvat cu adevărat, a fost drag-ul, pentru că mi-a dat ceva de făcut, ceva care m-a împlinit, mi-a oferit o „dependență” pozitivă. Drag-ul celebrează viața, nu e împotriva ei, nu e distructiv sau autodistructiv, așa cum mă comportam eu.

Cum ai început drag-ul?
Bob the Drag Queen e „mama” mea în privința asta. M-a bătut la cap vreo șase luni să încerc. Și eram gen: „Bine, poate într-o zi, însă nu acum“. Nu l-am convins cu asta, așă că într-o bună zi m-a pus pe scaun, m-a machiat, a întors scaunul și m-a pus în fața oglinzii, și atunci a fost prima oară când am fost în drag, ceea ce a fost un moment de răscruce în viața mea.

Cum ai reușit să combini drag-ul cu karate?
Karate a fost prima mea dependență, patru ore pe zi, șase zile pe săptămână, timp de 20 de ani. Am și câștigat o medalie de aur. Acolo îmi revărsam toata energia și tot de acolo mi-o și luam. Cred că karate este de fapt un sport foarte feminin, pentru că este ca un fel de dans, ești în contact cu propriul tău corp, îți testezi limitele și mergi mai departe împotriva tuturor durerilor, ceea ce se seamănă foarte mult cu experiențele de viață ale unei femei.

Mai mult, karate, la fel ca drag, e o activitate solitară și foarte competitivă. De asta cred că îmi și place să am parte de apropiere fizică cu oamenii din jurul meu, în viața mea personală și profesională. Nu cred că locul drag-ului e pe stadioane, ci în baruri și cluburi mici, unde poți să simți mult mai bine publicul.

Cum a fost pandemia pentru tine?
A fost un căcat. Nu am gestionat-o deloc bine. Atunci când treci prin lucruri nasoale, trebuie să o zici. În ziua de azi trăim vremuri în care optimismul toxic e la putere, deși în interiorul nostru suferim și ascundem asta, și poate din cauza asta foarte mulți oameni se simt singuri. Eu sunt alături de toți acești oameni care poate n-au văzut deloc luminița de la capătul tunelului în timpul pandemiei. 

Ești evreu queer și feminist. Ce înseamnă feminismul pentru tine?
Comunitatea queer și femeile au multe lucruri în comun, și anume faptul că în mod constant trebuie să țină piept tuturor acelor oameni care le spun că n-ar trebui să existe sau să-și trăiască viața într-un anume fel. Asta li se zice multor femei în ziua de azi: fii optimistă, strălucește, zâmbește și totul va fi bine. 

Sfatul meu este să mergi înainte, chiar dacă te îndoiești de tine, chiar dacă te urăști, mergi înainte, niciodată să nu te dai bătut. Eu tot timpul mă îndoiesc de mine și nu am încredere în propriile forțe, dar niciodată nu cedez, chiar și atunci când știu că totul s-a terminat. Vreau că femeile și persoanele queer să știe că sunt fanul lor numărul unu.

Pentru mine, feminismul înseamnă că femeile nu trebuie să se simtă îngrădite în ceea ce fac sau în ceea ce vor să facă pe viitor, ca ele să-și aleagă singure calea. Fără îngrădeli și fără atât de multe așteptări de la ele. Feminismul nu e despre femei care vor să fie mai presus de bărbați sau despre femei care vor să cucerească lumea în sensul negativ, ci e despre ideea de a avea șanse egale cu bărbații și despre a trăi într-o lume care să nu le mai pună opreliști. Sigur că, în tot procesul ăsta, nu va fi întotdeauna fun pentru unii bărbați și pentru cultura patriarhală, dar feminismul nu e despre fun, ci despre dreptate și egalitate.

Asistenta mea, Katelyn, îmi povestește tot timpul despre cum, de cele mai multe ori, bărbații cu care lucrează, se îndoiesc în permanență de ea, deși a dovedit de foarte multe ori că face o treabă excelentă. În mod constant aceștia o întrerup în mijlocul conversațiilor, îi pun piedici în munca pe care o face, iar toate acestea nu s-ar întampla dacă ar fi vorba de un bărbat. Bașca, majoritatea fanilor mei sunt cam 80 la sută femei, așă că e un motiv în plus să lupt pentru drepturi egale și ca acestea să fie tratate cum trebuie.

Cum se împacă umorul cu feminismul?
Dacă vrei să-i vorbești unui om despre feminism sau istoria acestei mișcări, șansele ca acesta să fie entuziasmat sunt destul de mici. Eu, în schimb, aș vrea să mă folosesc de umor. În glume poți strecura și lucruri feministe. Pentru mine, comedia înseamnă să vorbești relaxat despre lucruri serioase de care oamenii în general nu prea vor să audă. De exemplu, pot să fac o grămadă de glume despre cât de proști sunt unii bărbați și se va râde, însă nimeni nu va râde la prelegerile mele despre feminism. 

Care a fost cel mai penibil moment din viața ta?
A fost atunci când aveam premiera unui show în New York și fix când am intrat pe scenă mi-a căzut un pantof, iar în timp ce mă aplecam mi-a căzut și peruca, așă că am rămas desculță și cheală în fața a trei sute de oameni, ceea ce nu e deloc flatant. Plus că i-am mai zis și DJ-ului să pună o piesă care nu era cea care trebuia, așă ca nu știam nici versurile. Desigur că în seara aceea am fost concediată de club, însă la final au venit totuși niște oameni din public care mi-au dat câțiva dolari, ca încurajare. Am râs, ce puteam să fac.

Care a fost cel mai dubios cadou pe care l-ai primit de la fani?
La un moment dat, cineva mi-a trimis un colet plin cu o mie de bebeluși umani în miniatură, fiecare cam cât de mărimea unei alune, iar în fiecare bebeluș de plastic era arsă o mică gaură. Separat, pe un bilețel scria așa: poți folosi acești bebeluși să-ți faci coliere. Știu, e super dubios, dar asta e America, e nebunie curată. Suntem destul de privilegiați aici, dar ne comportăm dubios. Mai ciudat e că am păstrat acest cadou.

Crezi în Dumnezeu?
Nu mai cred în Dumnezeu, dar încă țin mult la obiceiurile și cultura evreiască, respect sărbătorile și încă am tot felul de superstiții specifice. Poate de-asta am și ales ca în stilul meu vestimentar să includ și elemente din trecutul meu, cum ar fi rochia roz inspirată din folclorul rusesc, creată de Diego Montoya, cel care face costumele pentru Lady Gaga, Diego este un designer absolut fabulos.

Unde găsești inspirație?
În mod normal, eu îmi desenez rochiile, având ca sursă de inspirație visele mele, filmele, copilăria mea și toate experiențele prin care am trecut. Nu urmăresc moda, dar îmi place să fiu la curent cu tot ce e nou în artă. De foarte multe ori, îmi notez visele și de acolo îmi vin multe idei. Apropo de vise, am avut unul super ciudat zilele trecute, în care se făcea că eram într-un super hotel de lux, dar care la un moment s-a lansat în spațiu, cumva, exact ca o rachetă. Angajații hotelului îmi spuneau că acum sunt prizonierul lor și asta cred ca are ceva de-a face cu niste metafore legate de faimă și bani.

Un mesaj pentru România?
Sunt conștient că poate în momentul de față cultura drag nu e deloc dezvoltată în România, la fel ca viața queer, dar trebuie să știți că noi restul lumii vă vedem și că tot timpul veți avea un loc alături de noi, pentru că, la urma urmei, cu toții facem parte din comunitatea globală drag și queer. Îmi doresc foarte mult să vin la un moment dat în România, dar până atunci vreau să știți că oricând îmi puteți scrie ori de câte ori simțiți nevoia. Și că nu sunteți singuri.

Dorian Ilie este strateg în comunicare și marketing. Banii câștigați pentru scrierea acestui articol au fost donați Asociației Accept, care luptă în România pentru drepturile persoanelor LGBT.