Cum mi-am acceptat violul după ce am expus povestea abuzului într-o expoziție din București

În decembrie 2011, Oksana Şaciko și alte două activiste protestau topless pe scările clădirii KGB din Belarus. Femeile aveau mustață ca a dictatorului Lukashenko, iar pe cap coroane de flori. A doua zi, agenți KGB le-au răpit și după câteva zile de captivitate le-au eliberat lângă o pădure, unde au turnat benzină pe ele, le-au tăiat părul cu cuțitul și le-au pus să țină postere naziste în timp ce le filmau. 

Fetele au trecut apoi granița pe jos în Ucraina și au reușit să ajungă în Kiev. Doi ani mai târziu, înainte de o vizită diplomatică a lui Vladimir Putin în Ucraina, câteva membre Femen, printre care și Oksana, au fost arestate și acuzate de acte de terorism. La secție, un polițist le-a zis că pentru moment sunt libere și le-a atras atenția că vizita politică e un punct critic pentru viitorul lor. Ăla a fost momentul în care au înțeles că trebuie să fugă, iar Oksana a trăit în exil la Paris din 2013 până în 2018, când s-ar fi sinucis.

Pe peretele galeriei E T A J din București amintirea Oksanei e încă vie, pictată în tușe de albastru. Artista Ioana Aron, 28 de ani, și-a propus ca prin expoziția Confession, parte din proiectul mai amplu Dans la rue, să documenteze viețile artistelor care au ajuns la Paris în ultimele două secole. Nu e neapărat despre a fi feministă, ci vrea să arate ce au reușit să facă artistele în pofida piedicilor. „Construiesc un jurnal, ca un portret universal.”

Expoziția de acum a fost primul eveniment în care a expus un segment din instalația Dans Ma Rue. „Am decupat bucata cu abuzul sexual. M-a marcat povestea Oksanei.”

Odată cu documentarea istoriei Oksanei, s-a apropiat mai mult de propriul abuz trăit în adolescență. Pentru prima oară a expus și despre propriul viol, la 12 ani după momentul abuzului. „M-am gândit că va provoca o conversație. Dacă faci o chestie atât de deschisă și te expui, așa cum vorbește un artist prin intermediul unei expoziții, e clar că e o invitație la discuție.” Nu a pornit o dezbatere. În schimb, au abordat-o câteva fete tinere care s-au bucurat că a ales să-și prezinte povestea. 

„Tu ca femeie, și am trăit asta, tinzi să minimizezi ce s-a întâmplat. Poate acum îmi dau seama mai mult decât acum 12 ani de efectele pe care le are chestia asta asupra mea. Atunci, primul meu gând și singurul, cu care am mers ani de zile, a fost că vreau să fiu o persoană normală, nu vreau să fiu afectată, mă fac că nu s-a întâmplat. Te vindeci însă de o chestie dacă treci prin ea, nu dacă o bagi sub preș. Fete tinere trăiesc cu trauma asta, o ascund, și nici ele nu știu de ce sunt într-un anumit fel. Ar trebui să se vorbească.” 

Ioana mai crede că femeilor le este greu să-și recunoască episoadele de agresiune nu atât pentru că cineva le-a rănit, ci pentru că e dificil să admită că ceva s-a schimbat în ele.

Expoziția Confession i-a oferit cadrul să prezinte și o latură a abuzurilor despre care poate vorbim mai puțin: oamenii din jurul victimelor care sunt afectați de trauma violenței.

A făcut o lucrare și despre durerea bărbatului – un portret al fostului ei iubit. Ioana a recreat astfel șocul pe care l-a trăit el când i-a povestit abuzul ei. „Prima reacție a fost să-și spargă un pahar de cap și a ajuns la spital. E clar că era pur și simplu durere, că ce am trăit eu s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Însă nu suferi doar tu, ci și cei care te iubesc.”

Ioana este și mama unui băiat de trei ani și creează împreună – el desenează și face colaje. „Mi-a adus ceva ce-mi lipsea.” O exasperează însă când oamenii se uită la vreo planșă de-a lui și-l întreabă: „Ce e asta?” Pentru ea, întrebarea care contează e: „Exprimă ce ai vrut tu să exprime?” Asta e una dintre lecțiile pe care a învățat-o indirect în drumul ei de artistă.

Voia cursuri de artă încă din grădiniță, dar pentru că sora și verii ei nu aveau înclinații artistice, ar fi fost complicat să meargă doar pentru ea la cursuri de artă. Până la urmă, în generală părinții și-au dat seama că Ioana tot asta-și dorește, așa că i-au luat un profesor acasă.

Asta a ajutat-o să-și dea seama că se simte bine când explorează emoțiile pe care le trăiește prin culoare. Învăța ceea ce a ajuns să studieze ulterior în primul an la facultate: construcții, compoziție, culoare, contrast, tehnici de pictură. Profesoara o ducea pe la expoziții prin oraș, să vadă ce fac alți artiști, să-i provoace imaginație. Lucrările de atunci sunt prin casa părinților sau pe la rude, fiindcă atunci așa făcea cadouri: prin lucrările ei.

Când era mică lucra mult cu uleiul pentru că o atrăgea, dar după ce a trecut cu Silvia Stoica, profesoara care o medita, prin toate tehnicile – de la tuș, peniță, pastel cu ulei, colaj cu ziare, s-a îndrăgostit de acrilic. I-a plăcut să dea timp învățării, și să încerce mai multe tehnici, însă acum, când se exprimă, are nevoie de un material care să-i permită să lucreze repede pentru că, zice ea, nu are răbdare. „Câteodată parcă nici acrilicul nu se usucă suficient de repede”. 

Meditațiile ei însă s-au oprit când a terminat clasa a șaptea, iar după Evaluarea Națională n-a continuat la un liceu de artă pentru că profesoara cu care lucra i-a zis că ar fi prea îngrădită, mai bine să-și vadă ea de treabă și să dea la universitatea de artă când termină cu liceul. Așa a ajuns la matematică informatică intensiv engleză și vreo trei ani nu a mai făcut artă.

„Când am intrat în liceu nu mă mai gândeam că fac pictură.” Perspectiva asta s-a schimbat după ce o mașină i-a trecut peste picior și trei luni a ieșit din ritmul de până atunci. Tot ce a făcut a fost să picteze.

Acum, viața ei e tot timpul o sursă de inspirație, iar fotografia o ajută să-și documenteze amintirile pe care ulterior le explorează prin alte medii de exprimare artistică. Totodată, îmbină mediile pentru că altfel s-ar plictisi și în același timp s-ar limita. „Folosești arta ca să exprimi și trebuie să-ți cauți toate resursele ca să evoluezi. Cu riscul că poate arta mea, dacă te uiți în ultimii cinci ani, să-ți pară că nu e consecventă, pe mine nu mă interesează, îmi asum riscul ăsta. Poate ceva ce te definește azi nu te mai definește mâine și să ai curajul să zici asta.”

În ceea ce privește arta contemporană, ea o vede ca un exercițiu de introspecție colectiv. „Asta am făcut și prin expoziția Confession, a fost o joacă care m-a trecut printr-un proces prin care trebuia să mă trec de mult timp. Aș vrea ca femeile să aibă curajul să se înțeleagă așa cum sunt. Genul ăsta de joacă poate să încurajeze libertatea de exprimare și de a fi, chiar dacă ai trăit evenimente foarte traumatizante. Noi ne punem bariere, nu agresorii.”

Expoziția Confession are finisajul pe 1 septembrie, de la ora 18. O găsești la E T A J pe George Enescu 43.