Patratul Rosu

Am luat HIV în urma unui abuz sexual și acum mă lupt cu sistemul medical din România

În ciuda tuturor prejudecăților, diagnosticul nu vine și cu o condamnare la moarte – sau cel puțin în vremurile astea nu mai vine.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
Dana  Alecu
Bucharest, RO
10.9.21
tratament hiv romania, test hiv in romania
Fotografie de Cottonbro via Pexels

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care îți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

Alexandru este una dintre puținele persoane queer și seropozitive care vorbește deschis, în România, despre ce înseamnă viața cu acest virus. Și nu-i deloc una simplă nici după ce primești diagnosticul, nici în anii în care scopul este unul singur: ca virusul să fie nedetectabil, adică netransmisibil.

Publicitate

Despre Alexandru se poate spune că până în 2018 a trăit o viață. A început o alta odată cu diagnosticul că are HIV. De atunci până în prezent trebuie să treacă lunar pe la spital să-și ia tratamentul. Cel puțin atunci când sistemul funcționează, iar aici e vorba de sistemul de stat care asigură medicamentația.

Pe 1 septembrie 2021, Alina Dumitriu trăgea un semnal de alarmă: tratamentul anti-HIV lipsea din Spitalul Militar București, dar și din alte spitale din țară. Pentru pacienți asta înseamnă înlocuirea schemei, ceea ce nu-i recomandat, să li se oprească de tot furnizarea tratamentului sau să fie chemați foarte des la spital pentru a ridica tratamentul. „Acest lucru le creează probleme la job și îi face să trăiască cu frica zilei de mâine”, sublinia ea. Tot Alina a atras atenția că Guvernul Cîțu a desființat printr-o ordonanță Comisia Națională HIV/SIDA, mecanismul care avea ca mandat elaborarea și supervizarea politicilor publice din domeniu.

La astea se adaugă și faptul că România nu are un Plan Strategic HIV de peste zece ani. La jumătatea lui august, Ioana Mihăilă, atunci încă Ministrul Sănătății, a promis că, la cum se prezintă lucrurile, Planul Strategic HIV va fi aprobat în două luni. Ea nu mai e însă la șefia Ministerului, așa că cel mai probabil acea promisiune se transformă în speranță.

Publicitate

Ce am învățat însă de la Alexandru e că, în ciuda disfuncționalităților sistemului medical românesc, diagnosticul nu vine la pachet cu o condamnare la viață. Tratamentul funcționează atât timp cât persoanele diagnosticate îl respectă și, implicit, acesta e furnizat. Pentru ce nu există medicament e stigmatizarea și despre asta am discutat pe larg cu Alexandru. 


Aici poți asculta episodul complet


Pătratul Roșu: Îți mai aduci aminte ce făceai și care era starea ta când ai primit diagnosticul?
Alexandru:
Țin minte că eram la birou. Am primit un apel de la clinica privată unde îmi făcusem analizele și am știut din prima că îmi vor spune că diagnosticul e pozitiv. Am avut un acces de furie și panică. În momentul respectiv eram într-o relație stabilă, dar nu cu mult timp înainte avusesem relații sexuale pasagere și am zis: „Ok, o să-mi pun pe pauză furia de acum și trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitatea să-mi sun toți foștii parteneri, pe partenerul actual și prietena mea cea mai bună”. Dar am știut că o să amân chestia asta și o să vină momentul când o să trebuiască să-mi confrunt sentimentele și trăirea și o să fie ca o palmă peste ceafă.

În ce an se întâmpla asta?
Analizele le-am făcut în februarie 2018 și diagnosticul a venit în martie 2018.

Publicitate

Până în acel moment, ce știai despre HIV?
Știam doar că-i un virus, că se transmite pe cale sexuală, seringi și că persoanele din comunitatea LGBT ar fi mai predispuse spre așa ceva. Și că o să mor. Toate discuțiile despre HIV la care am fost expus aveau o notă macabră, foarte pesimistă. Auzisem că e o condamnare la moarte. Era ceva despre care nu auzisem niciodată de la apropiații mei, dar mai târziu am aflat că mai mulți prieteni erau seropozitivi, însă toată lumea ținea foarte secret, inclusiv între prieteni, între membri ai comunității. 

Cum ai ajuns să faci analizele?
Pe vremea respectivă eram într-o relație stabilă. Eu încetasem să mai fac periodic analizele prin prisma ideii că sunt într-o relație stabilă, partenerul meu are analizele la zi și eu când am intrat în relație aveam analizele la zi, deci n-aveam niciun motiv de îngrijorare. Nu mă gândeam că o să mă muște ceva din trecutul meu. Dar la un moment dat, prin ianuarie 2018, începusem să fac tot felul de infecții și orice răceală se manifesta de zece ori mai rău, pneumonie, herpes.

Partenerul mi-a zis: „Mai fă-ți odată analiza aia de HIV”. I-am zis ok, că-n mintea mea eram foarte confortabil cu ideea că o fac și pe asta ca să o tăiem de pe listă să nu aibă nimeni pretext de reproșuri. O să iasă negativă ca până acum. 

M-am testat la o clinică privată și rezultatul, față de cum știam eu că o să vină, cam întârzia. Nu primeam niciun e-mail și știam din auzite că dacă rezultatul este pozitiv nu ți se va comunica prin e-mail, ci telefonic. Și într-o bună zi am primit acest apel. 

Publicitate

Cum era viața atunci, dacă o compari cu cea de după telefon?
Am trecut prin mai multe episoade de coming out-uri și introspecție și creșterea asta nu a fost deloc liniară. Înainte de HIV am avut câteva relații stabile, iar între ele am practicat ceea ce putem numi sex sportiv, comportament la risc, de multe ori neprotejat, dar de fiecare dată să zicem că am scăpat ca prin urechile acului. Am practicat și sex comercial timp de trei ani, nu s-a întâmplat nimic, mai ales că-n cadrul acelor episoade țineam morțiș ca totul să se realizeze protejat. 

S-a întâmplat însă ca în vara lui 2017 să întreprind acest act sexual foarte consimțit pe care l-am dus în negare, pentru că-n timpul lui partenerul meu a practicat ceea ce se numește stealthing. Adică a-ți scoate prezervativul în timpul actului sexual fără ca partenerul tău să știe. Aparent știa că e seropozitiv. Eu fiind în stare de ebrietate și foarte vulnerabil, mi s-a comunicat în timpul actului: „Cred că ești pregătit”. Bineînțeles, eu n-am știut în nicio secundă despre ce era vorba. Evident că mi s-a indus și-o stare de teamă, ca mai târziu să pun cap la cap toate evenimentele, să fac poliție în cercurile mele și să aflu că personajul respectiv era seropozitiv și că nu era sub tratament, asta e foarte important de menționat. 

Publicitate

Ai încercat să afli de ce a făcut asta?
Nici n-am avut timpul să pun întrebarea. L-am găsit, i-am spus ce s-a întâmplat și a tăiat imediat legătura cu mine. Știam și știu și acum că e ceva menționat în lege cum că aș putea să-l duc în instanță cu situația asta. Dar după atâtea luni în care se manifestă seroconversia, nici eu nu aș putea să dovedesc că am stat pe clean și nu ar fi vorba de altcineva. 

Ți-a fost teamă când ai primit telefonul?
Am știut din prima că dacă primesc telefonul e pozitiv. Și acum sunt oarecum recunoscător că am trecut printr-un proces mega birocratic care m-a distrat oarecum de la a mă confrunta cu ce se presupunea că trebuia să-mi dau voie să trăiesc în momentul respectiv. 

După apel au urmat drumurile pe la spital și m-am refugiat în alcool. Nu mă ajuta nici relația destul de abuzivă în care eram atunci. Găseam tot felul de ocolișuri de la problemă. M-a izbit foarte clar a fost când mi-am primit prima doză de medicație, la o lună, o lună și jumătate, și când a trebuit să citesc toată lista de efecte adverse și secundare și am dat pe gât primele pastile. În momentul ăla am știut: „Ok, acum e pe viață”.

Poți urmări Pătratul Roșu și pe Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.