Da, știu, titlul ăsta e nițel clickbait, dar îți jur că există o legătură, ce-i drept indirectă, între Ginghis Han și jihadiști, mai exact între invaziile mongole și partea mai extremă a ideologiei jihadiștilor, aia care îi face să omoare civili, să se înghesuie să prindă locuri pe listele cu atentatori sinucigași și să se considere cei mai buni dintre musulmani, chiar și atunci când ucid alți musulmani. În ciuda a ceea ce-ți zic xenofobii, toate chestiile astea și alte excese ale jihadiștilor sunt interzise fie de Coran, fie de tradiția islamică, bazată pe faptele și spusele profetului Muhammad.

Evident, există destule texte care par să le dea mână liberă extremiștilor – de exemplu îndemnul ăsta din Coran, „ucideți necredincioșii oriunde s-ar afla", sau această frază, atribuită unuia dintre însoțitorii lui Muhammad, Jabir ibn Abdullah al-Ansari: „Profetul ne-a poruncit să îi lovim cu aceasta (şi a arătat o sabie) pe cei care se abat de la aceea (şi a indicat un exemplar al Cărţii)". Faza e că, deși, oficial, în islam nu există un cler, nu oricine se poate apuca să interpreteze Coranul și tradițiile cum îl taie capul.

Dacă ai o nelămurire, te duci frumos la moschee și îl întrebi pe imam, tipul care conduce rugăciunea. Mă refer aici la imamii sunniți, unde tipii sunt un fel de lideri religioși ai comunității, care conduc rugăciunea la moschee și oferă îndrumare atunci când credincioșii au nelămuriri. La șiiți imamii joacă un rol diferit și ceva mai important, însă deja discutăm de cu totul și cu totul altceva, jihadiștii despre care îți vorbesc eu acum, gen Al Qaida și Statul Islamic, sunt sunniți. Nu că n-ar fi jihadiști și teroriști și în tabăra cealaltă.

Imamii trebuie să fie gata să răspundă inclusiv la întrebări care ție ți se par ridicole, dar care pe un bun musulman îl pot frământa. Aveam, de exemplu, un bun prieten în Irak, care era foarte credincios. Tipul era pâinea lui Dumnezeu și nu avea nici măcar o picătură de extremism în el – cel mai bun prieten al lui era șiit și, deși eu sunt creștin, într-o zi când a început să se tragă acolo unde ne aflam, s-a pus în fața mea ca să mă apare de gloanțe cu corpul său. Cu toate acestea, era foarte atent să nu cumva să păcătuiască, așa că mergea destul de des pe la imam.

Una dintre frământările lui care m-a amuzat a fost legată de alcool, al cărui consum le este interzis musulmanilor. Bineînțeles că există o groază de musulmani care bagă în ei ca mine și ca tine, dar Hammudi nu era genul ăsta. Tipului nu i se părea OK nici măcar să atingă o cutie de bere, așa că s-a dus la imam să-l întrebe – „am voie să îl ajut pe prietenul meu creștin să care berea când și-o cumpără de la magazine?". „Nu", i-a răspuns cu înțelepciune imamul. „Dar am voie să transport cu mașina, în portbagaj, berea prietenul meu creștin?". „Nu", i-a răspuns imamul cel înțelept, așa că Hammudi l-a rugat pe prietenul lui șiit să ne însoțească când mergeam la cumpărături, iar eu cu tipul ăla transportam berea cu o mașină și Hammudi ne urmărea cu a lui pentru că, na, era Baghdadul în plin război și avea grijă să nu ni se întâmple ceva.

Nu cred că l-a mai pisat pe imam și cu alte întrebări legate de alcool, pentru că nu avea vreo problemă să stea în camera mea, unde întotdeauna se găsea câte ceva prin frigider, sau să împărțim o masă, după stilul arab, în care luam cu mâna din aceleași platouri, chit că el uda mâncarea cu ceai sau pepsi iar eu cu bere.

Astea, însă, sunt chestii mărunte; la problemele cu adevărat importante n-o să îi ceară nimeni părerea imamului de cartier sau ăluia care conduce rugăciunea într-un sat din creierii munților. Sau chiar dacă i-o cere, e puțin probabil să fie băgat în seamă și dincolo de cercul destul de mic de credincioși care se învârt pe la moscheea unde își face veacul. Pentru problemele importante există tipi care au făcut studii aprofundate, de zeci de ani, al căror cuvânt înseamnă ceva în țările în care sunt și dincolo de acestea – ăștia sunt așa-numiții ulema, învățați, iar printre ei se află și cei mai importanți imami. Îi găsești, de exemplu, la Universitatea Al-Azhar din Egipt, care e considerat a fi unul dintre principalele centre teologice musulmane.

Unul sau mai mulți imami sau ulema pot să dea o fatwa, un fel de poruncă religioasă, care să le spună credincioșilor cum să se comporte într-o anumită situație. Ca să îți faci idee despre domeniile pe care le poate acoperi o fatwa, autoritățile religioase saudite au dat, anul ăsta, una care interzice Pokemonul, iar cele indoneziene o alta care spune că arderea pădurilor reprezintă un păcat. Există mii de fatawa (ăsta-i pluralul în arabă) și evident că o parte dintre ele îi cheamă pe musulmani la jihad, cum s-a întâmplat în 2003, când americanii au invadat Irakul. Tot o fatwa au dat și Usama bin Laden și alți lideri jihadiști, în 1998, când au spus că uciderea americanilor și aliaților acestora, civili sau militari, reprezintă o obligație religioasă.

Problema jihadiștilor este că nu îi prea ascultă multă lume. Sunt convins că vei sări în sus că nu-i așa, uite câte atentate sinucigașe, uite ce fac Al Qaida și Statul Islamic, etc. – însă cei care pun botul la astfel de mesaje reprezintă un procent aproape nesemnificativ din numărul total al musulmanilor. Tipii care au o pregătire religioasă serioasă, de nivelul celor de la Al Azhar, sunt puțini printre jihadiști și este foarte greu să găsești și ulema din trecut ale căror interpretări să le justifice excesele. De fapt, poți să numeri pe degete tipii care au dezvoltat, în secolul XX, doctrina pe care a îmbrățișat-o Bin Laden, iar în materie de jihad cam toți se inspiră dintr-un singur teolog important, care a trăit în secolele 13 – 14.

Pentru jihadiști,toată faza asta cu războiul sfânt și terorismul e doar un mijloc. Scopul lor este ca musulmanii să trăiască exact ca în vremea lui Muhammad sau, mai exact, cum își închipuie ei că se trăia în vremea lui Muhammad. Ca să îți faci o idee despre ce ar fi vorba, uită-te la Arabia Saudită sau, și mai bine, la Afghanistanul din vremea talibanilor ori la ce se întâmplă în teritoriile controlate de Statul Islamic. Ai furat, ți se taie mâna, ai călcat strâmb, ești omorât cu pietre, ai omorât, ești decapitat. Muzica, fotbalul, jocul cu zmee – sunt interzise – femeile trebuie să umble complet acoperite și însoțite de un bărbat al casei, bărbații trebuie să poarte bărbi iar hainele neapărat să se oprească la câțiva centimetri deasupra gleznelor (asta pentru că există nu știu ce text în care Muhammad se plângea de bogătanii îmbrăcați cu robe pe care le târau pe pământ) și tot așa.

Au fost chiar și cazuri, prin Irak, când o puteai păți dacă aveai într-o pungă transparentă de plastic roșii și castraveți – sau dacă, pe tarabă, astea erau una lângă alta – pentru că jihadiștilor li se părea obscen, iar asta spune multe despre cât de obsedați sunt băieții.

Faza asta cu revenirea la Islamul din vremea lui Muhammad nu este, însă, neapărat legată de violență. Mișcarea asta fundamentalistă se numește salafyyia și, deși reprezintă un curent minoritar, are totuși zeci de milioane de adepți, iar doar o mică parte dintre ăștia sunt jihadiști.

Fundamentalismul a apărut în secolele 18 – 19, când, în Peninsula Arabică și la Al Azhar, în Egipt, niște tipi au constatat că lumea musulmană își pierduse mult din putere și s-au gândit că de vină este o decădere morală și îndepărtarea de credință, de unde și soluția – revenirea la credința adevărată. Unul dintre tipii ăia se numea Ibn abd-al-Wahhab, și a lansat mișcarea salafi care domină în prezent Arabia Saudită. Iar unul dintre cei care l-au influențat decisiv pe Ibn abd-al-Wahhab este un teolog, ăla din secolele 13 – 14, Ibn Taymiyya, și așa ajungem Ginghis Han.

Totul a pornit de la Ginghis Han, care i-a unit pe mongoli și i-a pus în mișcare către vest – unde se aflau state musulmane. Urmașii lui Ginghis Han au continuat în aceeași direcție, au distrus Baghdadul și au pus, astfel, capăt Epocii de Aur a Islamului și au ajuns până la porțile Egiptului, unde i-au întors din drum mamelucii. O bună perioadă dup-aia mongolii au tot încercat să își extindă teritoriul și în Levant, aflându-se în conflict cu mamelucii, iar în acea perioadă s-a născut Ibn Taymyyia.

Tipul a fost traumatizat de mongoli încă din copilărie, când a fugit din orașul în care să născuse chiar înainte ca ăsta să fie ras de pe fața pământului. Copilul ăla traumatizat de mongoli a ajuns unul dintre cei mai importanți gânditori musulmani ai epocii sale și, totodată, cel mai mare teolog al conservatoarei școli Hanbalite – una dintre cele patru școli de gândire ortodoxe ale musulmanilor sunniți.

Ibn Taymiyya a vrut să îi mobilizeze pe musulmani împotriva mongolilor. Exista, însă, o problemă: mongolii trecuseră, între timp, la islam și nu prea mergea să chemi la jihad împotriva unor frați întru credință. Tipul a rezolvat-o ușor: a zis că, de fapt, mongolii nu sunt musulmani adevărați pentru că nu respectă întru totul legea islamică, sharia, ba, pe deasupra, mai și au în armata lor musulmani șiiți, creștini și adepți ai altor religii.

Argumentul ăsta le convine de minune jihadiștilor din ziua de astăzi, pentru că le dă mână liberă să lanseze campanii împotriva guvernelor din propriile țări - întrucât acestea folosesc instituții și legi laice în loc de sharia înseamnă că nu sunt islamice. Pe deasupra, unele dintre ele sunt sprijinite de guvernele occidentale (creștine) cu care au relații, ceea ce reprezintă un motiv în plus să le dai în cap.

Ibn Taymiyya a mers, însă, mai departe: tipul a scris că războiul sfânt, jihadul, reprezintă o obligație a tuturor musulmanilor și, totodată, singura sursă de legitimitate politică: dacă nu porți jihad, nu ai dreptul de a conduce. Cu argumentul ăsta poți să transformi într-o țintă toți liderii țărilor musulmane care nu se apucă să le declare război americanilor.

În sfârșit, Ibn Taymiyya a mai rezolvat o problemă pentru jihadiști: ce te faci dacă vrei să omori niște inamici (cruciați, apostați, șiiți, etc.) dar printre ăștia se află și musulmani de-ai tăi cărora n-ai fost în stare să le găsești vreo vină? Asta e o situație frecventă când au loc atacuri teroriste – printre victime se află și musulmani. Ibn Taymiyya a zis că, dacă musulmanii sunt folosiți de necredincioși ca scuturi umane, poți să tragi dar încearcă să îi țintești pe necredincioși, pentru că este mai importantă victoria. Exact argumentul ăsta a fost folosit de Usama bin Laden atunci când a încercat să justifice omorârea civililor în atacurile de la 11 septembrie 2001: civilii din World Trade Center erai folosiți, vezi-Doamne, ca scuturi umane, avioanele alea au țintit doar birourile firmelor care aveau contracte cu Departamentul Apărării.

Salafiștii din secolele 18 – 19 au militat pentru o întoarcere la islamul din perioada lui Muhammad, însă nu propuneau revoluții: le cereau credincioșilor să revină la dreapta credință prin eforturi individuale. Treaba asta s-a schimbat în secolul 20, odată cu apariția islamiștilor, care voiau să impună sharia prin luptă politică; tot atunci au apărut și chemările la militantism care au dus, rapid, la apariția ideologiei jihadului.

Primul islamist important a fost Hassan al-Banna, fondatorul unei grupări de care ai tot auzit în ultimii ani: Frații Musulmani. Tipul a început să vorbească de jihad ca formă de apărare a comunității musulmane și a fixat și doi adversari: puterile occidentale, care în perioada aia se retrăgeau din colonii și încă exercitau o influență puternică asupra acestora, și sionismul, respectiv Israelul. Chiar dacă se jucau de-a politica, Frații Musulmani nu s-au putut abține și s-au apucat și să împuște câțiva oameni, inclusiv pe premierul Egiptului. Așa că guvernul egiptean a ordonat împușcarea lui Hassan al-Banna. Unu la mână.

Unul dintre cei mai importanți membri ai Fraților Musulmani a fost un tip pe care îl chema Sayyid Qutb. Tipul ăsta a pus bazele jihadului modern, pe care îl vedea ca pe o datorie a fiecărui musulman. Nu avea nicio importanță că respectivul musulman putea să moară în jihad – o făcea în numele binelui și, oricum, ajungea în rai. Qutb a mai adăugat un adversar la ăia pe care îi găsise Hassan al-Banna: guvernele „apostate" din țările musulmane. Sayyid Qutb a fost arestat pentru implicarea sa într-un complot de asasinare a președintelui egiptean de atunci, Gamal Abdel Nasser, judecat și spânzurat. Doi la mână.

Tot un egiptean, Abd al-Salam Faraj, a dus mai departe munca lui Sayyid Qutb și a scris o lucrare, „Datoria neglijată" în care jihadul – perceput ca luptă armată – devine o obligație pentru toți musulmanii și orice mijloc folosit de aceștia, deci și terorismul, este legitim. Teoria lui Qutb era că jihadul ar reprezenta, de fapt, esența islamului – idee pe care, evident, majoritatea covârșitoare a teologilor o resping. Abd al-Salam Faraj a fost implicat în asasinarea urmașului lui Nasser, Anwar al-Sadat. Autoritățile egiptene l-au arestat și l-au executat. Trei la mână.

Sayyid Qutb l-a influențat și pe un prieten de-al fratelui său, Abdullah Azzam. Tipul era palestinian și în anii 1970 și-a luat doctoratul la Universitatea Al-Azhar, aia care dă cei mai tari teologi musulmani. Abdullah Azam a devenit celebru în anii 80, când a jucat un rol important în mobilizarea musulmanilor pentru a lupta alături de coreligionarii lor din Afghanistan. Tipul nu voia, însă, ca jihadul să se limiteze doar la Afghanistan: credea că toate teritoriile care le-au aparținut cândva musulmanilor trebuie „eliberate prin luptă". Practic, Abdullah Azzam este cel care a globalizat jihadul și l-a dus dincolo de conflictele unor extremiști cu guvernele țărilor lor. Abdullah Azzam a fost asasinat, în Pakistan, de autori necunoscuți, în 1989. Patru la mână.

Abdullah Azzam a fost coleg de facultate cu Omar Abdel-Rahman. Tipul ăsta, care în prezent este încarcerat în Statele Unite, a fost liderul spiritual al teroriștilor care au organizat, în 1993, primul atentat de la World Trade Center – cel care l-a inspirat pe Bin Laden. Tot Abdel-Rahman a condus și Gama'a al Islamiyya, o grupare responsabilă de numeroase atacuri teroriste, inclusiv cel de la Luxor, din 1997, în care au fost uciși zeci de turiști occidentali.

Tot Abdullah Azzam a fondat, în anii '80, o organizație menită să sprijine logistic jihadul din Afghanistan – prin înființarea de școli religioase, construirea de clinici, etc. În școlile respective au învățat viitorii talibani (taliban e pluralul, în arabă, de la talib, care înseamnă student). Printre finanțatorii și discipolii lui Abdullah Azzam era un, pe atunci tânăr, saudit: Usama bin Laden. După moartea lui Azzam, bin Laden i-a preluat organizația și a redenumit-o Al Qaida.

Secundul lui bin Laden și actualul lider Al Qaida, Ayman al-Zawahiri, a fost, încă din adolescență, membru al Fraților Musulmani și adept al lui Sayyid Qutb. Ceva mai târziu, al-Zawahiri s-a înscris în gruparea lui Abd al-Salam Faraj. Și asta închide cercul.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre fundamentalism religios:
Punkerii care luptă cu fundamentalismul islamic în Indonezia
Un preot ortodox român vrea să-ţi transforme copiii în războinici
Tot ce ar trebui să știi despre Marian Munteanu, dacă ți-e lene să citești