​M-am îmbătat cu ceai și am leșinat de plăcere

La lăsarea serii, după ce ultimii clienți au ieșit cu punguțele de ceai verde și iasomie în mâini, K a închis ușile micului său magazin din Cartierul Latin din Montreal și a tras jaluzelele. Ne adunasem deja câțiva și, după lăsarea întunericului, au mai venit și alții. Am tras câteva mese laolaltă, am pus pe foc niște ibrice și am început să descărcăm mărfurile – pungi cu adrese de Hong Kong, pachețele cu ierburi uscate și hârtii cu notițe. Acest grup select de colecționari se adunase în cea mai tare ceainărie din America de Nord pentru o ședință pe care K o numește oficial „After Hours". Când mi-a descris ideea, mi-a zis: „E ca în Fight Club." Toată lumea își aduce cea mai bună marfă și, sub pretextul camaraderiei, speră să se ilumineze.

Urma să gustăm 15-20 de ceaiuri. K m-a întrebat dacă m-am îmbătat vreodată cu ceai. O frunză întreagă eliberează cafeina mai lent decât o boabă măcinată, dar cu cât adaugi mai mulți jucători, cu atât se intensifică și concertul mental. „Când consumi mult ceai, cum o să facem noi în seara asta", mi-a zis K, „ai o senzație foarte mișto, pentru că te stimulează și te calmează în același timp."

Fanii adevărați ai ceaiului sunt anti-zahăr. Laptele e kriptonita lor. Le plac ceaiurile din grădinile Taiwanului, din Darjeeling și din sudul Chinei. Pentru fanii cafelei, aceste ceaiuri sunt doar apă murdară. Dar în ultima vreme, tot mai multă lume a descoperit beneficiile farmaceutice ale plantei Camellia sinensis.

L-am cunoscut pe K la o conferință din 2012. Era un tip pasionat de ceai, cu un accent englezesc puternic și o dicție fină. Am băut un cabernet dintr-una din cele mai bune vii din Napa, iar maeștrii vinului din grup au comentat despre aroma intensă și lemnoasă. Atunci K a lăsat jos paharul și a spus: „Ăsta are o gaură fix prin centru." Am tăcut toți și ne-am holbat la pahare pentru că, acum că menționase, chiar am observat că paharele aveau o gaură în centru.

Am păstrat legătura cu el și de câte ori treceam prin oraș, cumpăram ceaiuri din magazinul lui. Uneori îmi făcea cadou ceaiurile scumpe de care nu mă puteam atinge. La un moment dat, K mi-a zis că se va întoarce din Asia cu niște bunătăți excepționale. „Îți garantez că America de Nord n-a mai văzut așa ceva", mi-a zis. M-am uitat la el cu niște ochi de căprioară și mi-a zis că pot veni la o întâlnire, dar fără camere de filmat, aparate foto sau alte elemente jurnalistice. Prima regulă a Clubului de Ceai e că nu se vorbește despre Clubul de Ceai. „Pot să iau notițe?" am întrebat. „Toată lumea își ia notițe", mi-a zis.

În magazinul lui K, mesele erau pline de carnețele, pachete de ceai și nenumărate căni și ceainice – unele triunghiulare, altele grele, unele din fier, altele din argilă. Toate minuscule, după standardele occidentale. Pentru băutorii de ceai înfocați, e ca diferența dintre cafea și espresso. Iei câteva gurițe și mintea începe să facă tumbe.

Pentru prima degustare, am servit un Bi Luo auriu – „melc de primăvară" – din Yunnan. Avea un gust plăcut, de malț. Lumea s-a abținut de la laude. Era doar încălzirea.

A urmat un Yiwu făcut din copaci seculari, apoi ceai alb, oolong, Hei He Shan de la granița Vietnamului. Soseau căni noi la fiecare câteva minute și am început să simt cum pieptul mi se deschide ca o floare.

Pe la a douăzecea ceașcă, a venit rândul ceaiurilor din categoria grea. K ne-a servit cu un Thurbo Estate din Darjeeling, cu aromă de castane. „E atât de spațial", a murmurat cineva. Simțeam totul foarte intens și eram incredibil de lucid, de parcă mestecasem frunze de coca toată ziua. M-am întrebat dacă mă îmbătasem cu ceai.

Specialistul în oolong al magazinului ne-a prezentat un Da Hong Pao catifelat din munții Wuyi din China. Ceaiul Wuyi de calitate costă mai mult decât aurul. „E Sfântul Graal al ceaiurilor", a zis el. În Japonia, Taiwan și India, știm care sunt cele mai bune ceaiuri. Dar în China e altfel. Sunt peste un milion de producători cu istorie. Familiile cultivatoare vechi au cele mai bune plante și cele mai bune cunoștințe.

Clubul de Ceai se încheie de obicei cu ceai Pu'er. Majoritatea ceaiurilor sunt bune cât mai proaspete posibil, dar ceaiurile Pu'er devin mai bune odată cu trecerea timpului. În China, „prăjiturile " Pu'er – discuri compresate de mărimea unui Frisbee mai mic – sunt cumpărate și vândute de parcă ar fi niște capodopere. În primăvara trecută, un disc ultrarar cu ceai Pu'er din 1910 s-a vândut în Vancouver la prețul de 600 000 de dolari.

Un tip care scrie descrierile poetice pentru catalogul online al lui K a infuzat un astfel de ceai din 1996, care costase 15 dolari gramul. Apoi a alăturat o sticlă de bourbon Evan Williams din 2003 unui oolong Bai Hao din 1976 și ne-a făcut să leșinăm de plăcere. Simțeam că am pătruns în peștera conștiinței și m-a lovit revelația. Ceaiul nu funcționează ca vinul sau cafeaua, la care aroma e un edificiu construit din blocuri de compuși, ca o catedrală – cu cât mai complex, cu atât mai impresionant. Ceaiul e mai mult un bazin de reflecție, deasupra căruia te apleci, tot mai aproape, nu vezi nimic, și deodată se oprește vântul și se liniștesc undele și rămâi cu gura căscată în timp ce întreg cerul te privește din apele lui.

M-am întors să-mi comunic revelația celorlalți tovarăși de ceai, dar ceainicele bolboroseau deja, pregătite pentru următoarea rundă. Mai aveam destule ore de stat și o grămadă de ceai de băut. În timp ce soarele ardea deasupra Yunnanului și încălzea câmpurile de ceai, K a umplut ceainicul cu ceva rar și puternic, iar aburii au început să se ridice încetișor în timp ce toți sorbeam din cești, ritualic. Știam că, mai devreme sau mai târziu, o să ne lovească iluminarea.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre ceai pe VICE:
Am băut ceai din fecale cu țăranii chinezi
Unii oameni cred că scapă de hepatită cu ceaiuri magice
Femeia care vrea să trăiască cu apă, ceai și lumină timp de 100 de zile