Cele mai dubioase lucruri pe care a trebuit să le fac la terapie

Terapia nu mai e doar un moft rezervat bogaților; a devenit mai populară ca niciodată. Te poate obliga să te porți mai frumos cu tine, să te facă să-ți perii dinții dimineața și să-ți transforme viața treptat, pe măsură ce realizezi lucruri despre tine. Uneori e posibil să te înfurii pe terapeutul tău, să te întrebi cum poate fi atât de direct, atât de pretențios. Dar atâta timp cât simți că ședințele te ajută, vrei să te întorci și săptămâna viitoare.

Totuși, terapia e super dubioasă la bază. Terapeuții sunt veșnic preocupați de cum te face totul să te simți și e ciudat să fii onest cu un necunoscut enigmatic, care nici măcar nu-ți spune dacă te place sau care e viața lui. Terapeuții au sarcina aproape imposibilă să ne convingă să nu ne urâm. Dacă ar trebui să fac asta, și eu aș recurge, probabil, la metode dubioase.

Așa că am întrebat oamenii ce lucruri dubioase i-au pus terapeuții să facă. Nu toți aveau o relație grozavă cu terapeutul lor, așa că nu toate exercițiile au avut succesul scontat, dar, uneori, cele mai de succes tratamente au fost cele mai neașteptate.

Într-o zi, terapeuta mea mi-a zis: „Am cumpărat niște fard de obraz. O să mergem la toaletă în mall și o să ne dăm cu el și apoi o să mergem prin magazine și o să întrebăm lumea unde sunt diverse lucruri”. N-am vrut să fac așa ceva. Eram cât pe ce să mă retrag. Eram la baie și i-am zis terapeutei: „Nu, eu nu pot! Trebuie să mă spăl pe față de mizeria asta!”. Dar ea m-a obligat – a fost drăguță, dar fermă, iar eu n-am vrut să dezamăgesc, nici pe mine, nici pe ea. M-a făcut să pun întrebări idioate – de exemplu, eram în zona cu pâine și eu trebuia să întreb lumea: „Scuzați-mă, unde e pâinea?”. Ea stătea în preajmă și mă urmărea.

Se pare că era un exercițiu de bază pentru confruntarea temerii de a aborda oamenii, dar pentru că eu eram foarte nesigură pe mine din cauza fardului din obraji, terapeuta s-a gândit să-i accentuăm, ca să arate cât mai rău posibil. N-a fost chiar așa de groaznic până la urmă. A fost jenant timp de cinci minute. Poate că necunoscuții se gândeau că sunt ciudată, dar nu-și băteau capul cu mine prea mult.

M-a ajutat să-mi înving o frică și să-mi dau seama că nu se întâmplă nimic rău. Când am terminat, am realizat că n-a căzut cerul pe mine. Acum am mai multă încredere în mine. Pot intra într-un magazin sau într-o cameră fără să mă gândesc că arăt stupid și toată lumea se holbează. Încă mă mai îngrijorează obrajii mei, dar știu să gestionez mai bine situația.

Scarlett, 27 de ani

Când eram mică, aveam des halucinații, probabil din cauza anxietății. Credeam mereu că mă urmărește cineva. Aveam o siluetă în minte și terapeuta mea m-a rugat să dau nume tuturor halucinațiilor.

Voia mereu să transform lucrurile pe care mi le imaginam în lucruri tangibile. Le punea nume, gen Bob sau Dave, și în fiecare săptămână spera că o să mă prindă și pe mine faza, dar eu nu aveam idee despre ce vorbea. Mă întreba: „Ce face Dave azi?” și eu îi răspundeam: „Nu știu cine e Dave, îmi pare rău.” Voia atât de mult să-i reușească faza asta cu Dave. Cred că avea impresia că pot să-mi fac o gașcă din toate lucrurile imaginare care mă speriau. Poate că ar fi funcționat cu copii mai puțin pesimiști ca mine. După câteva săptămâni de încercări, i-am zis mamei că nu mai voiam să merg la terapie. N-am mai văzut-o niciodată.

E înfricoșător să ai 11 ani. Eu credeam că toată lumea simte și vede ca mine, până i-am zis mamei de prietenii imaginari care îmi cereau să fac diverse lucruri și s-a speriat. Treptat, am început să am tot mai puține halucinații. Acum am doar depresie și anxietate standard – sunt foarte plictisitoare. Am făcut din nou terapie în facultate și le recomand cu căldură tuturor. Acum, terapeuții nu mai încearcă să mă pună să fac lucruri ciudate. Dacă s-ar întâmpla, aș renunța imediat.

Elly, 24 de ani

Terapeuta mi-a zis să meditez înainte de fiecare pișare sau căcare. Ajunsesem să mă gândesc: „Oare chiar am nevoie să mă piș? Sau mă obligă mintea?”. Sufăr de anxietate și de tulburare obsesiv compulsivă, care devine acută pe alocuri. Așadar, de câte ori simt nevoia să merg la toaletă, mă gândesc înainte dacă am cu adevărat nevoie. Uneori, impulsul era deja acolo, așa că meditam în timp ce eram pe toaletă. Și, sincer, a funcționat. Așa că, ascultați-i pe nebunii ăștia de doctori.

Rebecca, 24 de ani

Am fost la terapie pentru că nu mă puteam implica în nicio relație, din cauza divorțului părinților mei. Tatăl meu a avut relații extraconjugale și a abuzat-o pe mama. Am pierdut contactul cu el acum 27 de ani. Întotdeauna am fost geloasă pe oamenii care spun că au o relație grozavă cu tatăl lor. Mama mea vitregă ne-a distrus orice fel de posibilitate de a avea o relație.

Punctul culminant a fost la nunta surorii mele, când l-am văzut pe tata și am avut un atac de panică. După atacul de panică, mama s-a întors și a zis: „Gata, nu mai avem de-a face cu ea”.

N-am putut să vorbesc cu tata, dar trebuia să scap de povara asta. Terapeutul mi-a zis că trebuie să-mi verbalizez gândurile ca să pot merge mai departe. Erau gânduri care mă bântuiau de treizeci de ani. Mi-a zis că atunci când îți imaginezi o conversație cu cineva în capul tău, nu va ieși niciodată ca în realitate, așa că mi-a zis să scriu o scrisoare. Am scris 25 de foi A4. A fost emoționant și a durat câteva săptămâni. M-a epuizat.

După ce am scris-o, am citit-o de câteva ori în oglindă, ca să semene cu o conversație, cum îmi recomandase terapeutul. Chiar a fost terapeutic: puteam spune orice fără să primesc reacții. Cred că a funcționat, pentru că după asta am avut relații mai bune. Nu mai am impresia că oamenii o să mă părăsească fără motiv și nu mai încerc să-i îndepărtez.

Terapeutul mi-a zis că pot trimite scrisoarea sau pot s-o arunc. Era cât pe ce să o trimit – scrisesem adresa și îi pusesem timbru, dar cred că ar fi tulburat mult apele. Așa că am ars-o. M-am simțit bine să fac asta.

Charlotte, 48 de ani

Când aveam 15 ani, terapeuta mi-a zis să stau goală în fața oglinzii și să spun lucruri drăguțe despre corpul meu în fiecare dimineață. Am făcut asta timp de trei luni. Poate că nu în fiecare zi, pentru că în unele zile nu mă puteam minți. A fost foarte ciudat, dar a început să mă ajute după o vreme. Are logică – dacă îți spui constant lucruri rele, ai șanse mai mari să le crezi. Am început să nu mai spun că am brațele grase, pentru că mă gândeam: Stai, nu, azi-dimineață ți-ai spus că ai brațe frumoase. După trei luni, stima mea de sine s-a îmbunătățit, dar imediat ce n-am mai făcut asta, am ajuns în același punct.

Metodele astea nu funcționează decât dacă crezi în ele, iar eu n-am crezut. Mă gândeam că sigur există metode mai bune prin care poți să-ți crești stima de sine. Nu sunt psiholog, deci nu sunt sigură, dar n-am simțit că a funcționat. În majoritatea zilelor simțeam că mă mint. Mă simțeam ridicol să mă trezesc și să încep să spun: „Nicole e frumoasă, Nicole are picioare mișto”. Trebuia să mai și spun la persoana a treia, ca și cum aș fi auzit lucrurile astea de la altcineva. Cred că ar fi fost mai eficient să spun doar: „Ești frumoasă”.

Mi-a dat și teme, pe care nu le făceam. Ne înțelegeam bine în general, dar nu aveam chimie. N-am simțit niciodată că pot avea încredere în ea sau că mă ascultă. Mi-a prescris și o tonă de medicamente pe care n-ar fi trebuit să le iau. Nu erau sănătoase pentru un adolescent de 15 ani. La opt luni de când începusem cu ea, am schimbat-o cu o altă terapeută care mi-a redus dozajul. De tipa asta mi-a plăcut maxim, nu simțeam că e vrăjeală cu ea.

Nicole, 21 de ani

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.