Bunica asta de 82 rupe platanele ca DJ de succes

„Eram ieri la Carnavalul Electric Daisy", spune Sumiko Iwamuro, în timp ce-și scoate ochelarii de soare. Sumiko poartă un ruj roșu aprins, fard de pleoape strălucitor și un tricou cu imprimeu de leopard și stă în spațiul de adunare al unei școli de DJi de la Tokyo, pe care a făcut-o acum patru ani. „Ascultam Afrojack pe plajă cu un pahar de șampanie", continuă ea cu un zâmbet. „Briza era atât de bună, încât am adormit! A fost un pic jenant."

Având în vedere că Sumiko are 82 de ani, faptul că și-a petrecut un weekend la un festival gigantic de EDM, care a avut loc luna trecută în Japonia, e cel puțin impresionant. Faptul că întruchipează fix cum vreau eu să fiu când ajung bunică m-a făcut să mă întreb dac-ar trebui să fiu dezamăgită de mine însămi pentru că am dat țeapă la serile de ieșit în club și-am stat să mă uit în prostie la TV vineri seara la 23 de ani.

Sumiko, al cărei nume de DJ-iță e Sumirock, probabil ți-a apărut în feed de mai multe ori luna trecută, după ce povestea ei de niponă octogenară care a trecut de la făcut colțunași la DJ-ală s-a viralizat în presa internațională. Viața ei incredibilă ca DJ de optzeci și ceva de ani și patroană de restaurant e în atenția presei locale de câțiva ani deja și i-a asigurat zeci de interviuri în Japonia și un contract pentru o reclamă TV pentru compania de telefonie mobilă Y!Mobile în 2014.

„Am început să mă duc la petrecerile lunare Tokyo Decadance, date de prietenii mei, acum vreo 12 ani", spune Sumiko, când povestește cum s-a apucat de făcut muzică dance. „Mai fusesem și-nainte la concerte, dar nu fusesem niciodată expusă la muzica de club. Toată lumea care venea la Tokyo Decadance era atât de liberă și de cochetă – mi se păreau așa haioase petrecerile."

Curând, Sumiko era gata să treacă și ea la platane. „Acum patru ani, prietena mea m-a întrebat dacă vreau să fiu DJ", spune ea. „N-am ezitat nicio clipă. Atunci am început să fac cursuri [la această școală de DJ] și-am învățat cum să folosesc un CDJ."

Datorită familiei ei muzicale, interesul lui Sumiko față de muzică s-a manifestat de la o vârstă fragedă. „Tatăl meu era baterist de jazz care cânta mult pentru armata americană, așa că influența lui m-a făcut să ascult jazz, pop și muzică clasică", își amintește aceasta. Sumiko a crescut la finalul celui de-al Doilea Război Mondial și în timpul ocupației Aliaților în Japonia care i-a urmat, așa că își amintește că nu prea exista presă, deci principala ei sursă de muzică era la radio. „După încheierea ocupației, tata s-a lăsat de cariera muzical și și-a deschis restaurantul. Eram atât de ocupată să-l ajut că nu puteam să ies nici dac-aș fi vrut. N-am fost niciodată la discotecă! Am ratat o întreagă epocă."

Cu toate astea, interesele muzicale vaste ale lui Sumiko au rezistat, iar acum, când intră în cabina de DJ, petrecăreții n-ar trebui să se aștepte la doza obișnuită de techno sau house previzibile.

„Pun techno, rock, șansonete, jazz, clasică… de toate", îmi povestește Sumiko. „Încep mereu cu tema de la anime-ul Astro Boy, pentru că e folosită de postul de radio de la mine din oraș și vreau să-mi arăt respectul pentru rădăcinile mele."

„După aceea, îmi place să pun Kraftwerk undeva pe la-nceput, apoi să mixez niște piese mai vesele", continuă aceasta. „Îmi place să mă mențin pe la 128-135 BPM. Artistul meu preferat e, probabil, Chet Baker, dar în perioada asta pun mult Zedd și Adam Beyer. Îmi mai place și formația asta franțuzească numită Punish Yourself – sunt foarte mișto."

În timp ce bunicii mei se fac comozi în pijamale la ora 8 seara, Sumiko își alege ținuta pentru noapte. „Promoterii îmi dau un slot mai devreme, de obicei între 1:30 și 2:30 dimineața", îmi spune aceasta. „La petreceri, distracția maximă începe după 2 noaptea, dar eu nu rezist decât până la 4, sunt atât de obosită de la muncă. Atunci când pun în Shinjuku, stau destul de aproape, așa că plec pe bicicletă acasă."

În afară de aparițiile ca DJ la petrecerile Tokyo Decadance, Sumiko e o prezență lunară la DecabarZ, un bar din Shinjuku, a cărei descriere de pe propriul site spune că e „singurul loc în care un angajat japonez obișnuit stă la bere cu formații de rock gotic și cu Lolite Harajuku drăguțe."

„Petrecerea la care pun eu muzică e cam kinky… Se cheamă Opparadise („Paradisul țâțelor")", spune Sumiko și rânjește. „Am inima bună, așa că nu mă șochează nimic. Vin oameni cărora le plac diverse stiluri de muzică și fetișuri. Nu simți că ești la Tokyo; cam jumătate din cei care vin nu sunt japonezi."
„Când pun muzică, nu mă gândesc ce vârstă am. Mă simt liberă."

DJ-ța octogenară a făcut așa multe valuri în Japonia și-n jurul lumii, încât primește vreo trei cereri de ofertă în fiecare zi. Anul trecut, Fuji Rock Festival, echivalentul nipon al Glastonbury sau Coachella, a vrut ca ea să se alăture line-up-ului plin de vedete, alături de nume precum James Blake, Disclosure și Baauer. Dar, deși majoritatea artiștilor s-ar da peste cap să apară la Fuji Rock, lui Sumiko nu prea i-a surâs: „E cald și plin de noroi și-n plus trebuie să umbli mult pe jos. Ăh, asta chiar nu-mi place. Prefer să pun muzică într-un club toată noaptea."

Energia lui Sumiko e admirabilă indiferent de vârstă, darămite pentru o persoană de 82 de ani. Dar e la fel de impresionant și că-și păstrează o slujbă full-time de co-proprietară de restaurant și bucătăreasă, pe lângă gig-urile de DJ-ală. Fondat în 1954, restaurantul chinezesc Gyoza-sou Muro, care aparține ei și familiei ei, a fost în centrul vieții ei, de când Sumiko avea 19 ani.

„Am ajutat la bucătărie de la bun început, de când a deschis tata restaurantul", explică ea. „Munceam acolo tot timpul [când eram mai tânără] și pe vremea aia abia dacă primeam zile libere. Acum lucrez de la 4 după-amiaza la 11 noaptea. Suntem binecuvântați că ne merg afacerile atât de bine, dar e foarte aglomerat."

„Dacă e ceva ce mă împiedică să fac ce vreau, e doar o chestiune de timp sau de bani – nu mă oprește nimic altceva", declară aceasta. Era o prioritate să-și petreacă timp cu soțul ei, pe vremea când acesta era în viață, așa că nu prea s-a apucat de niciun hobby până după moartea acestuia. „Când a murit, am început să-mi acord mai multe provocări. Mi-am spus: «O să-mi iau carnetul de conducere!» și m-am dus și-am făcut școala", râde Sumiko. „Am studiat pictura în ulei, violoncelul și franceza. Am apucat să și călătoresc, pentru că soțului meu nu-i plăcea. Am fost singură la New York și la Key West. N-am avut nicio problemă să mă deplasez!"

Sumiko îmi spune că e adesea întrebată cum de mai poate să iasă la 82 de ani, dar pentru ea vârsta nu e niciodată o problemă – și încă mai are o lungă listă de chestii pe care vrea să le experimenteze. „În capul meu știu că am 82 de ani, dar nu mă gândesc niciodată la ce pot și ce nu pot să fac la vârsta mea. Când pun muzică, nu mă gândesc ce vârstă am. Mă simt liberă", îmi spune Sumiko. „Acum vreau să învăț să cânt la violoncel și să călăresc. Un mare vis de-al meu e să pun muzică într-un club micuț din New York. Ar fi atât de tare!"

Adevărata întrebare, adaugă aceasta, e de ce nu petrece toată lumea la fel de mult ca și ea.
„Simt că nu mai văd atât de mulți tineri la petrecerile la care mă duc zilele astea. Am senzația că tinerii nu mai sunt la fel de curioși", se plânge aceasta. „Oare le e frică să încerce ceva nou și să dea greș? Eu nu simt niciodată asta. Nu știi niciodată dac-o să-ți placă ceva până nu încerci."

În timp ce doi elevi de la școala de DJ se apleacă asupra CDJ-urilor și încearcă să potrivească beat-urile de la piesele de tech house în încăperea alăturată, Sumiko îi privește și bate ritmul cu degetele în masă. Se întoarce la mine, zâmbește și îmi împărtășește ultima ei dorință.

„M-am decis deja că atunci când o să mor, o să fiu în bucătăria restaurantului meu, în cabina de DJ sau pe ringul de dans. Nu cred c-ar fi atât de rău să cad la podea în timp ce dansez și să mor pe loc."