MiG-ul prăbușit în weekend îți arată că e ceva în neregulă cu Armata Română

După cum deja ai aflat, un pilot militar a murit după ce MiG-ul 21 pe care-l pilota s-a prăbușit la un show aviatic desfășurat la baza aeriană Borcea.

Tragedia devine astfel un nou un pretext pentru reactivarea comentariilor și criticilor la adresa MiG-urilor comparate cu niște „sicrie zburătoare”, în vreme ce piloții noștri sunt oricum niște eroi pentru simplul fapt că încă mai acceptă să se urce în ele. Dar astea sunt doar părerile, mai mult sau mai puțin avizate, care contribuie la hărmălaia generală.

În tot acest zgomot teribil, este extrem de dificil să decantezi argumentele solide de petardele lacrimogene. E momentul să facem câțiva pași înapoi și să analizăm puțin situația la rece.

Dacă iei la puricat cronologia asta sumbră, afli că, în ultimii 20 de ani, s-au mai prăbușit alte 19 MiG-uri 21, iar 11 piloți au murit oribil, în timp ce încercau să le redreseze.

De fiecare dată – dar absolut de fiecare dată – firul narativ a fost același: șocul produs de dramă, urmat de criticile și semnele de întrebare legate de starea aparatelor, vechimea lor structurală, numărul mic de ore al piloților, continuat de replica „autorităților” („vom face, vom drege”, „vom analiza cu toată răspunderea”) și finalizat prin așternerea unei mari tăceri sparte doar de producerea următorului dezastru aerian, prompt semnalat prin emiterea unui comunicat de presă.

N-ai văzut vreun ministru, ori șef de Stat Major, care să dea cu pantoful în masă și să strige „ajunge!”. La acest capitol, ne-a rămas moștenire doar replica tâmpit – genială a lui Gheorghe Tinca, fost ministru al Apărării între 1992-1996, care, întrebat de ce cad MiG-uri, a răspuns: „Avem MiG-uri, cad MiG-uri”.

Momentan, nu știm cauzele directe ale producerii acestui accident. Este, pur și simplu, prea devreme. Oricum, ministerul Apărării a dat un comunicat în care anunță numirea unei „comisii de investigație tehnică pentru cercetarea împrejurărilor producerii acestei catastrofe aviatice”.

Îți voi prezenta câteva fapte concrete și te las pe tine să tragi concluziile.

Aparatul a fost proiectat în anii ‘50. Inițial, el a fost gândit ca un interceptor. Scopul lui era să plonjeze în sus și să ia la întrebări bombardierele strategice americane care și-ar fi făcut planuri de călătorie pe deasupra fostul URSS. Nu a fost proiectat neapărat și exclusiv ca un luptător pur-sânge. Asta nu l-a împiedicat, totuși, să devină unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare din lume în anii ’60-’70. Dar, de atunci, au trecut mai bine de 40 de ani.

Din 1962 și până în 1982, Forțele Aeriene Române (FAR) au primit peste 400 de MiG-uri 21 în dotare. Da, ai citit bine, iar sursa este fix site-ul FAR. În 20 de ani, România a achiziționat 400 de astfel de aparate. Comparativ, în ultimii 20, am achiziționat 12 F-16 la mâna a doua. Na, alte vremuri, alte priorități, nu spun că e bine sau rău, dar astea sunt cifrele seci.

Din 1992, s-a luat decizia modernizării acestui tip de aparat. Motivul a fost simplu: modernizăm MiG-uri 21 pentru că din astea avem cele mai multe și, la o adică, le putem canibaliza pentru piese de schimb. Din „lotul” de MiG-uri propuse pentru modernizare s-au ales, evident, cele mai „noi” modele, primite de România la finele anilor ’70 și începutul anilor ’80. La vremea aia, rușii oricum nu le mai fabricau, de unde putem trage concluzia că noi am luat ca „noi” niște aparate la „mâna a doua”. Sună cunoscut?

În fine, ele au fost modernizate în cooperare cu firma israeliană Elbit și, din acest punct de vedere, israelienii și-au făcut treaba. Din punct de vedere al armamentului, radarului și avionicii, avioanele chiar erau barosane, te puteai baza pe ele la o tăvăleală. Conform unor surse, bătrânele noastre MiG-uri 21 au făcut praf mult mai pretențioasele MiG-uri 29 bulgărești la un exercițiu militar desfășurat acum șase ani.

Problema e că, indiferent de cât de bună a fost modernizarea asta, în materie de avionică și armament, structura avionului a rămas veche. Aripile, fuselajul, niturile sunt tot alea de la Maica Rusie, pe astea nu am prea avut cum să le reînnoim. E ca și cum ai avea un Trabant, pui pe el motor de Ferrari și ai pretenția să-l bagi în circuit de Formula 1. Motorul e bun, anvelopele brici, dar „caroseria” nu te ajută.

Sigur, toți militarii îți vor spune că avioanele astea se ridică în aer doar după o inspecție serioasă, temeinică, nimeni nu e nebun să riște etc. Dar nimeni, niciodată, nu-ți va putea spune 100% că e sigur. Mai ales când vorbim de un avion vechi, tare vechi.

Tragedia mai scoate la iveală o altă hibă a Ministerului Apărării. Publicul află câte ore zboară un pilot militar abia după ce respectivul pilot moare. Din comunicatul MApN aflăm că Florin Rotaru era, la 36 de ani, pilot-șef în cadrul Escadrilei 861 Aviația Luptă. Era, cu alte cuvinte, un pilot „bun”. Mai exact, era pilot clasa I, cu peste 400 de ore de zbor, din care aproximativ 250 de ore pe MiG-21. Absolvise Academia Forțelor Aeriene în 2005.

Aici apare ceva care dă cu virgulă. Omul ăsta era pilot militar de 13 ani. În toată perioada asta a pilotat „aproximativ 250 de ore” pe avionul cu care s-a prăbușit. Era considerat, de către cei din MApN, un pilot de elită. Matematica elementară ne arată că vorbim, cu indulgență, de o medie de 30 de ore de zbor pe an. Și asta pentru un pilot de elită.

Comparativ, un pilot american zboară 17 ore pe lună. Și, conform celor din Air Force, e încă puțin. „Standardele” NATO, din acest punct de vedere, vorbesc de minimum 200 de ore pe an, pentru ca un pilot să poată fi considerat că nu-și pierde reflexele.

E adevărat, conform unor surse neoficiale, în ultimii ani, piloții români chiar au zburat, nu glumă. Oficial, da, avem cel mai mare PIB pentru Apărare din Europa. Nu știm câți din banii ăștia merg pe kerosen și ore de zbore. Nu știu să-ți spun încă precis cât, pentru că MApN încă nu a dat un comunicat oficial pe tema asta. De asemenea, nu știm dacă Florin Rotaru a zburat din 2005 și până anul trecut 50 de ore pe MiG și în ultimul an restul de 200. Singura statistică pe care o avem e cea a prăbușirilor. Unde constatăm că, într-adevăr, frecvența prăbușirilor a scăzut considerabil în ultimii ani, comparativ cu anii ’90.

E și nu e, ca să mă exprim fix ca-n bancul cu rabinul. Aparatul ăsta e conceput din fabrică pentru a se simți cel mai bine cât mai departe de sol. Structura sa îl transformă într-un bolovan zburător atunci când face zboruri la joasă înălțime (cum e cazul mitingurilor aviatice). E nevoie de multă măiestrie să-l menții în trasa ideală. Și de un dram de noroc, în condițiile în care, în cazul MiG-ului 21 vorbim de o babă bătrână, cu toane.

Anul trecut, am urmărit evoluția unui MiG-21 în cadrul unui show aviatic. Pilotul a făcut cu avionul cam ce a vrut el: tonouri, lupinguri, zboruri razante cu trenul de aterizare scos, zbor cu capul în jos (și trenul de aterizare scos). După evoluția asta care chiar „îți taie respirație”, au urmat doi piloți americani pe mult mai șmecherele avioane F-15.

Au trecut de vreo două – trei ori prin dreptul nostru, au făcut cam tot atâtea viraje și s-au cărat. Un avion de luptă este pentru luptă și, poate, mai puțin pentru acrobații aeriene. Sigur, elementele de acrobație aeriană sunt chestiuni esențiale de știut în lupta aeriană. Dar aici vorbim de un cerc vicios: piloții români zboară la mitinguri pentru că, în acest fel, au ocazia de a zbura, pur și simplu.

Problema este mai mult la nivelul conducerii Ministerului Apărării și mai puțin în ceea ce privește piloții militari sau avioanele propriu-zise. Oamenii ăștia, din fruntea MApN, deși bine intenționați, suferă, totuși, de o ciudată formă de miopie: ei nu văd că piloții ăștia zboară, totuși, pe niște aparate vechi de mai bine de 40 de ani. Pur și simplu nu vezi pe niciunul să iasă în față și să zică: „băi, nu se mai poate! Faptul că ne facem treaba cu ele, nu înseamnă că sunt bune!” Deși nici măcar nu ne mai putem face treaba cu MiG-urile.

De ceva vreme, pe nesimțite, litoralul Mării Negre e apărat, la propriu, de avioane britanice. În comunicatele seci de presă ni se spune despre parteneriat, cooperare. În realitate, Eurofighterele britanice și nu MiG-urile noastre decolează să intercepteze „urșii” ruși zburători. E și ăsta un detaliu care merită pus în puzzle-ul general.

Fotografie din deschidere e a lui ermaleksandr via Flickr.