Oamenii de știință au găsit bacterii în creierul uman

Suntem din ce în ce mai conștienți că ceea ce se-ntâmplă în intestinele noastre ne afectează cumva funcțiile creierului, deși cum anume e încă subiect de dezbatere. Se crede despre creier că e mediu steril, cu o barieră care îl protejează de invadatorii moleculari și de infecție. Dacă bacteriile din stomac ne afectează creierul, se credea până acum că o fac indirect – prin substanțele chimice pe care le produc microbii sau prin conexiuni nervoase dintre intestin și creier.

Dar într-o prezentare de săptămâna trecută de la întâlnirea anuală a Societății pentru Neuroștiințe, un poster a chestionat această presupunere. „E hitul săptămânii”, a declarat pentru Science neurocercetătorul UCLA Ronald McGregor. „E năucitor.”

Studiile neurocercetătoarei Courtney Walker și ale neuroanatomistei Rolinda Roberts de la Universitatea din Alabama la Birmingham, prezentate recent, au analizat postmortem 34 de eșantioane recoltate din creiere umane și au găsit ceva surprinzător: bacterii. În absolut fiecare exemplu în parte. În plus, țesutul cerebral nu prezenta niciun semn de boală sau inflamare, așa că nu părea că bacteriile provoacă vreo daună țesuturilor cerebrale. Majoritatea bacteriilor identificate erau, în același timp, și tipuri de microbi care se găsesc în intestin, conform Science. Bacteriile erau în formă de baton, spune abstractul posterului, și se găsesc cu o densitate mai mare în anumite părți ale creierului, inclusiv în hippocampus și cortexul prefrontal.

Creierele postmortem sunt analizate destul de rar cu ajutorul microscopiei electronice, o tehnică de imagistică foarte puternică – iar acesta ar putea fi motivul pentru care alți cercetători în neuroștiințe nu au observat până acum bacteriile din creier. „Pur și simplu nu se întâmplă atât de des să pui un neuroanatomist să lucreze cu o colecție de creiere”, a declarat Roberts pentru Science.

Ca să elimine posibilitatea contaminării ulterioare cu bacterii a eșantioanelor de creier, cercetătorii au revenit cu imagistica creierelor de șoareci. În zece creiere de șoareci fixate imediat după moartea acestora, au găsit din nou bacterii în locuri similare. Iar la șoarecii înmulțiți astfel încât să nu fie contaminați cu microbi n-au găsit nicio bacterie în creier.

Cu toate astea, ne aflăm la începutul unor cercetări care trebuie să fie reproduse înainte să putem confirma prezența unui „microbiom cerebral”. Dar dacă există bacterii care locuiesc în creier, următoarea întrebare va fi: Ce anume caută acolo?

„S-a crezut dintotdeauna că creierul e un mediu steril”, a declarat pentru Live Science Amesh Adalja, doctor specializat în boli infecțioase, de la Centrul pentru Siguranța Sănătății al Johns Hopkins. „Faptul că s-au găsit [bacterii] acolo care nu dăunează deloc distruge o mare parte din dogmă.”

În 1998, neurocercetătorul V.S. Ramachandran scria despre un pacient, Arthur, care, în urma unui îngrozitor accident auto, a intrat în comă preț de trei săptămâni. Când s-a trezit, Arthur a părut să-și revină normal, cu excepția unei singure probleme. Credea că părinții lor sunt impostori, escroci. Arthur i-a spus lui Ramachandran că mama și tatăl său arătau în continuare ca ai lui, dar ceva nu era chiar în regulă.

„Da, arată exact ca tata, dar, de fapt, nu e el”, a spus Arthur, conform relatării lui Ramachandran din cartea Phantoms in the Brain. „E un tip ok, doctore, dar sigur nu e tatăl meu!”

Arthur suferea de sindromul Capgras, care presupune că o persoană are credința irațională că cineva – de obicei o rudă sau partenerul – a fost înlocuit cu un impostor care arată identic. Sindromul Capgras ne poate învăța multe despre cum recunoaște chipurile un creier sănătos, dar, pentru că e atât de rar, poate fi greu de studiat; de obicei, e raportat în studii singulare de caz, precum cel al lui Arthur.

Într-un studiu care urmează să fie tipărit, publicat pe PsyArXiv, cercetătorii de la University College Londra și King’s College Londra au reluat niște studii din 2017, care au analizat dosare medicale pentru a găsi eșantioane mai mari de pacienți cu sindromul Capgras și să-i poată înțelege mai bine.

Principala teorie despre funcționarea sindromului Capgras e că oamenii pot să recunoască fețe cunoscute la modul conștient, dar nu au o reacție emoțională proporțională, „ceea ce s-ar putea să formeze baza pe care apare halucinația oameni cunoscuți care par a fi impostori”, spune Emily Currell, asistentă de cercetare, neuropsihiatră cognitivistă și coautoare a lucrării, împreună cu neuropsihologul Vaughn Bell. (Asta e problema opusă „orbului fețelor” sau prosopagnozia, despre care se crede că oamenii își mențin reacția emoțională potrivită la chipuri, dar nu sunt în stare să le recunoască sau să le distingă între ele.)

Cercetătorii au analizat 350 de mii de dosare medicale și au identificat 118 cazuri de sindrom Capgras. Descoperirile lor chestionează ipoteza despre sindromul Capgras. Au constatat că un grup mic, dar semnificativ, putea să sufere de sindromul Capgras chiar și cu persoane cu care nu aveau genul ăla de conexiune afectivă. „Deși majoritatea persoanelor afectate consideră că o rudă sau partenerul le-au fost înlocuiți – ceea ce confirmă teoria actuală – cam 20% au halucinația Capgras cu oameni pe care nu-i cunosc atât de bine, ceea ce înseamnă fie că teoria actuală e greșită sau, mai degrabă, că e un tip diferit de halucinație de identificare eronată, pentru care încă nu avem o explicație”, îmi spune Currell.

Sunt necesare mai multe studii care să încerce să explice ce se întâmplă cu acei 20% dintre pacienți. Dar, deși sunt un subset al unei boli deja rare, a afla mai multe despre creier când ceva nu funcționează ca lumea poate fi o fereastră deschisă sprea funcționarea sa normală. „Bolile rare dezvăluie funcțiile minții și ale creierului, prin precizarea limitărilor și posibilităților, atunci când sistemele astea nu mai funcționează”, a spus Currell.

Când oamenii își pierd abilitatea de a vedea, asta poate să vină la pachet cu un efect secundar ciudat: halucinațiile. Se numește Sindromul Charles Bonnet, iar halucinațiile variază de la halucinații geometrice simple, până la halucinații mai complexe, cu fețe, obiecte sau scene întregi, spune David Painter, bursier cercetător la postdoctorat, la Universitatea din Queensland. Halucinațiile astea nu se explică prin boli psihice, medicamentație sau alte comportamente iraționale.

Unul dintre cele mai răspândite cauze pentru pierderea vederii sunt bolile oculare precum degenerarea maculară (DM), din cauza căreia retina se degenerează odată cu vârsta. Oamenii cu DM își pierd vederea centrală și le e greu să citească sau să recunoască fețe, dar tot își pot folosi vederea periferică.

Există deja o ipoteză care explică de ce persoanele care își pierd vederea suferă de halucinații și anume că partea vizuală a creierului – privată de datele primite de la retină – devine hiperexcitabilă. Niște studii anterioare au arătat că oamenii cu Charles Bonnet halucinează, au activitate sporită în creier, dar e posibil ca acele cercetări să surprindă halucinațiile în sine, îmi spune Painter.

Într-un nou studiu din Current Biology, Painter și colegii săi au căutat să afle dacă persoanele cu sindromul Charles Bonnet au reacții hiperactive la părțile intacte ale câmpului vizual, chiar și când nu halucinează.

Au adus oameni la laborator și i-au pus să se uite la un ecran de computer care le-a înregistrat creierele cu electroencefalograma. Le-au arătat „artă psihedelică, cu modele de table de șah colorate” și s-au uitat să vadă cum reacționează creierele, pe măsură ce alternează tablele de șah.

Au sesizat că persoanele cu Sindromul Charles Bonnet au reacții mult mai puternice ale lobilor vizuali din creier, prin comparație cu grupele de control, dar și cu cei cu DM, dar n-au halucinații. Rezultatele susțin ideea că această hiperexcitabilitate a creierului se leagă de prezența halucinațiilor și ar putea conduce la tratamente de reducere a acestora, poate prin stimulare cerebrală non-invazivă. Dar Painter spune că majoritatea celor cu sindrom Charles Bonnet au reacții emoționale neutre sau chiar pozitive la propriile halucinații.

În aceste studii, unii dintre cei care halucinează au raportat că văd: „capul unui leu maro”, conform British Psychological Digest. „Multe roți minuscule, verzi, Catherine, cu margini roșii. Fragmente colorate de soldați și siluete în uniformă și-n acțiune. Fețe necunoscute de bărbați îngrijiți.”

„Indivizii tulburați de propriile halucinații ar trebui asigurați că acestea sunt benigne și nu un rezultat al unei boli cerebrale sau psihice”, îmi spune Painter. „Mai degrabă, sunt reacția naturală a zonelor vizuale din creier, care se adaptează la schimbarea datelor senzoriale.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.