Am vorbit cu scriitorul Marius Chivu despre cum i-a fost furată identitatea pe internet

(Fotografii de Adi Bulboacă)

Criticul literar Marius Chivu a fost printre primii care s-au alăturat campaniei anti-cyberbullying inițiată de Discovery România și a deschis-o cu un clip video (dă și tu play aici) în care vorbește despre cum e să fii agresat pe net și ce să faci în contexul ăsta. Hărțuirea virtuală nu este văzută ca fiind un fenomen în România, motiv pentru care este rareori luată în serios. Cele mai multe comentarii se rezumă la: „Dacă te hărțuiește cineva pe internet, dă sign out sau shut down. Și ai rezolvat".

Sigur, lucrurile sunt ceva mai complicate de atât și pot degenera în abuz verbal, hărțuire sexuală, în șantaj, pornografie sau chiar, în cazuri extreme, sinucidere.

Cum meseriile astea de critic literar și de scriitor nu par chiar cele mai periculoase, la prima vedere, că doar nu te-ai aștepta ca niște oameni cu cărțile la cap să-și dea pumni virtuali, am vrut să aflu de la Marius Chivu când, de ce și cine s-au luat de el pe net. Și-au fost mulți.

S-a trezit înjurat, cu mesaje belicoase în inbox, adevărate capodopere ale literaturii de net, cu profiluri false în numele lui pe alte site-uri, gen matrimoniale (și, Marius, nu ne-ai zis, a picat ceva?) și cu multe metafore și epitete care caracterizau personajul în cele mai colorate feluri.

Vezi mai jos, sunt multe exemple care, ATENȚIE, conțin trivialități!

Marius Chivu face critică literară de muuuuuult timp, e și scriitor, cea mai recentă carte a lui fiind despre călătoria în Anzi, și mare susținător al prozei scurte, fiind unul dintre fondatorii revistei Iocan.

VICE: Marius, zici că ai fost agresat în mediul online. Cine ce-a avut cu tine?
Marius: Cred că, într-un fel sau altul, oricine a fost cel puţin o data agresat în mediul online; deci nu e nimic ieşit din comun ca un cronicar literar să primească înjurături şi ameninţări în mesaje private sau în comentarii publice. De la cine? De la scriitori nemulţumiţi de cum am scris despre cărţile lor, de la scriitori nemulţumiţi că nu am scris deloc despre cărţile lor, de la scriitori nemulţumiţi în avans că nu voi scrie despre cărţile lor, de la scriitori nemulţumiţi că am scris (în general, de bine) despre cărţile altor scriitori, de la cititori nemulţumiţi de felul în care am scris despre cărţile şi autorii lor preferaţi sau detestaţi.

Povestește-mi cînd ai fost amenințat cu bătaia. Și cînd te-au înjurat.
Ameninţat cu bătaia am fost chiar în ediţiile de print ale unor reviste culturale. Un prozator onorabil a publicat acest text: „Un dobitoc de la Dilema veche m-a acuzat că vreau să epatez prin cultură. Ce să-i spui dobitocului despre cultura şi plăcerile tale? Aveam de gînd să-l pocnesc golăneşte, cu prima ocazie, ca să vadă cum e cu cultura de cartier. Dar gestul lui Traian Băsescu m-a făcut să renunţ. Asta e, uneori, mai şi renunţăm la anumite plăceri." (Era în timpul scandalului cu acea casetă unde Băsescu părea că loveşte un copil.)

Un director de revistă culturală din provincie, traseist politic, care făcuse un abuz şi concediase nişte tineri redactori, scriind apoi nişte diatribe agramate (episod despre care a scris indignată toată presa, inclusiv eu în Dilema veche), mi-a trimis acest mesaj privat pe Facebook:

O altă scriitoare, tânără, m-a caracterizat pe o reţea socială cam aşa: „Un trist specimen târâtor pe la porțile lumii literare, în căutarea unei spărturi în gard, specimen căruia dacă i s-ar face un test de IQ pentru a fi admis la Zoo, n-ar prinde nici măcar cușca pentru rozătoare afectate de demență senilă."

Un individ, după ce a văzut că particip la protestele anti-OUG 13, mi-a trimis pe Facebook acest mesaj:

Dincolo de violenţa lor, trebuie să recunoşti că toate mesajele astea au un umor involuntar colosal. Nu e genul de umor pe care-l prefer, dar mă amuză teribil. Motiv pentru care niciodată nu răspund la astfel de mesaje.

Cine e vrut să te șantajeze?
Episodul cu şantajul s-a petrecut acum câţiva ani când un scriitor debutant (şi pe care eu însumi îl încurajasem, la un moment dat, să continue să scrie) m-a ameninţat înainte de a mă exprima despre cartea lui. A fost vorba de o suită de mesaje private pe Facebook care ar fi semănat cu un şantaj, dacă n-ar fi fost, de fapt, o tentativă ratată din start, oricum ridicolă, căci nu era absolut nimic şantajabil în ameninţările acelea. Iată mesajul:

După ce i-am blocat accesul la contul meu de Facebook, individul a continuat să-mi trimită ameninţări prin SMS. I-am blocat acel număr de mobil, plus încă două de pe care a continuat să mă sune câteva nopţi la rând, şi am scris în detaliu despre acest episod în Dilema veche. Ei, ce crezi, individul a dat share acelui articol în care era vorba chiar de el (eu preferasem să nu-i dau numele ca să nu-i fac rău), exprimându-şi îngrijorarea şi regretul că un tip prietenos şi generos ca mine, care îl încurajasem să scrie şi căruia el însuşi îi datora debutul, păţeşte aşa ceva. Noaptea minţii!

Ți s-a întâmplat să-ți fie frică să te duci în Control după un episod din ăsta?
Nu mi-a fost frică niciodată. Pe unul dintre tipii care mă înjuraseră îl ştiam vag, aveam prieteni comuni, dar nu ne-am întâlnit niciodată. Sau poate m-a evitat chiar el. Cu un altul m-am întâlnit, m-am dus la el şi, spre confuzia lui, i-am întins mâna. Dacă pentru el a contat acel gest, nu ştiu. Dar eu nu port pica nimănui.

Este meseria de critic literar și scriitor una periculoasă?
Nu. În ciuda unor astfel de episoade, mai degrabă comice, nu m-am simţit niciodată ameninţat cu adevărat.

Ce crezi că-i face pe unii să dea cu parul virtual și eventual anonim în alții? De unde nevoia asta de a-i umili pe ceilalți?
Pe Internet nu-ţi trebuie mult să-ţi exprimi supărările, frustările sau chiar furiile, cu atât mai mult cu cât la mijloc e vorba de un subiect artistic, unde chestiunea gustului personal intensifică orice schimb de opinii. Şi pentru că te poţi exprima instantaneu, e uşor să dispară orice urmă de bun-simţ, prudenţă sau control. În plus, ai martori, lucru care predispune cu atât mai mult la manifestări ale puterii şi forţei prin limbaj. În orice „adversar" din online se ascunde un mic public-shamer, gata să-ţi dovedească incompetenţa, ignoranţa şi gusturile artistice proaste în văzul lumii. Asumându-şi sau nu adevărata identitate.

Crezi că cyberbullyingul e un fenomen în Ro?
E un fenomen global. Unde există conexiune de Internet, există automat şi cyberbullying. E o fatalitate a conexiunii şi a comunicării fără oprelişti. În ceea ce mă priveşte, există cel puţin un cont de Facebook cu fotografii de-ale mele la Profile Picture: e vorba de un fost puşcăriaş care se ocupă cu înşelătorii online în domeniul site-urilor matrimoniale. Există indivizi care-şi construiesc identităţi false pentru a obţine mici favoruri financiare de la femei vulnerabile emoţional. Am închis mai multe astfel de conturi care se foloseau de fotografiile mele, scriindu-le administratorilor de site şi dovedind că în fotografii sunt eu. Dar acele conturi au reapărut după o vreme şi am renunţat să le urmăresc şi să le reportez.

Pe Facebook însă n-am reuşit să fac nimic împotriva unor astfel de conturi false. Tot ce a făcut Facebook a fost să mă sfătuiască să blochez acel cont. Dar nu atât eu eram cel afectat, cât ceilalţi utilizatori care luau contul de bun. Cei de la Poliţie, unde am şi depus o plângere la un moment dat, mi-au spus că nu poate fi vorba de furt de identitate devreme ce fotografiile folosite sunt accesibile pe Internet, se află adică în domeniul public. Chestiunea furtului de identitate s-a dovedit mult prea complicată juridic pentru a continua.

Din experiența ta, cum ai caracteriza personajul colectiv cyberbully?
Un personaj plin de frustrări care are nevoie de gesturi de agresiune pentru a-şi justifica existenţa. Atunci când umilirea celorlalţi nu îi provoacă pur şi simplu plăcere, situaţie care ţine în totalitate de psihiatrie.

Că-ți plac povestirile scurte - care ar fi plot-ul unei proze cu agresiune pe net? 
Ar putea fi multe subiecte: o agresiune online atrage, cu sau fără o legătură directă, un gest violent în viaţa reală; sau agresorul se dovedeşte a fi, de fapt, victima celui agresat; sau agresorul este aceeaşi persoană cu cel agresat într-un caz de schizofrenie etc.

Scriai tu la un moment dat o rubricuță cu scrisori de amor și hate absolut de la scriitorii criticaţi sau ignoraţi cu un talent mai mare decât al lor. Cum ajung niște oameni teoretic educați să se transforme în niște agresori?
G. Călinescu spunea undeva că „scriitorul care trimite criticului o carte poştală insultătoare, fiindcă nu-i mulţumit de judecata pe care acesta a dat-o în privinţa sa, calcă regulile culturii înalte". Cu toate astea, orice reacţie de frustrare produsă de o cronică negativă, fără a fi neapărat şi îndreptăţită sau măcar exprimată într-un limbaj decent, este de înţeles la un anumit nivel, chiar şi între graniţele culturii înalte. Şi sunt exemple cu nemiluita de rant-uri între scriitori. Dar cum se transformă nişte artişti în adevăraţi agresori, ei bine, asta depăşeşte puterea mea de înţelegere.