Pasiunea pentru haine m-a ajutat să trec peste depresie

Articolul a apărut inițial pe Tonic

În primăvara anului 2012, Adam Galinsky a descris în New York Times felul în care, de Halloween, starea sa psihică a fost afectată de costumul său de proxenet. Profesorul și psihologul social s-a îmbrăcat cu un sacou lung și o pălărie fedora, accesorizate cu un baston. Rezultatul a fost, „o prezență foarte diferită", a spus el publicației. „Nu am intrat în cameră pur şi simplu, ci am fost în sine o apariție.”

La momentul interviului, Galinsky împreună cu un coleg tocmai publicaseră un articol numit „Enclothed Cognition" (Cogniția Hainelor) în Jurnalul de Psihologie Socială Experimentală. Articolul face referire şi la amplele cercetări anterioare care „documentează efectele pe care hainele oamenilor le au asupra percepțiilor și reacțiilor altora". Însă Galinsky și colegul său de cercetare sunt interesați, de fapt, de efectul pe care îl prezintă hainele asupra purtătorului. „Noi credem că purtarea hainelor determină oamenii să «întruchipeze» vestimentația și semnificația ei simbolică", au scris ei. Susţinută acum de cercetări, revelaţia sacoului de proxenet nu a fost doar o bănuială.

Am aflat despre lucrurile astea la scurt timp după propria mea epifanie vestimentară. Nu, nu m-am îmbrăcat ca un proxenet (și nici nu am de gând). Dar cu câțiva ani în urmă, când încercam să ies dintr-o fază depresivă, am început să apreciez pe deplin puterea șifonierului meu. În momentele ălea făceam orice cu disperarea de a nu mă simţi rău și acordam o atenție deosebită felului în care anumite lucruri mă făceau să simt. Detaliile vestimentare, cum ar fi modul în care mâneca unui pulover se aliniază cu manșeta cămăşii și ceasul de mână pe dedesubt sau senzaţia unei perechi de blugi care vin perfect, mi-au dat o stare de spirit plăcută.

Pentru prima dată în cei 30 de ani ai mei, am simțit îmbrăcămintea ca pe un fel de magie, prin care pur și simplu, purtând o anumită combinație de haine, puteam obține un boost tangibil de încredere sau de energie.

Se pare că acest lucru nu este un detaliu infim despre creierul nostru, ci o chestie fundamentală pentru felul nostru de a fi. Chiar şi oamenii peșterilor au petrecut timp și energie să strângă fleacuri gândindu-se la cum ar putea arăta bine, spune Kit Yarrow, psiholog și autorul cărții Decoding the New Consumer Mind: How and Why We Shop and Buy. „Unul dintre părinții fondatori ai psihologiei, William James, a observat că hainele sunt mai strâns legate de identitatea noastră decât familia, casa sau proprietatea.

Acest lucru, în ceea ce privește sănătatea mea mentală, este atât interesant, cât și înspăimântător.” Nu a trecut mult timp cu noua și plăcuta conștiință a hainelor până când am început să mă întreb dacă pasiunea mea se poate transforma în ceva sumbru. La urma urmei sunt o persoană predispusă la obsesie, în moduri atât benefice, cât și dăunătoare. Ba mai mult, am citit şi episodul ăla memorabil din autobiografia lui Buzz Bissinger, despre aşa numita lui „dependență de Gucci", așa că știu cel puțin un mod dramatic în care povestea asta ar putea sfârși. Într-adevăr, cu cât am vorbit cu experții, a devenit mai clar că, pentru unii oameni care își repare starea de spirit prin îmbrăcăminte, ar putea fi o pantă alunecoasă către dependență.

În cadrul cercetărilor cumpărăturilor compulsive, „cele mai multe tulburări de shopping compulsiv se manifestă prin impulsuri repetate, aproape incontrolabile de a cumpăra“, spune Elias Aboujaoude, profesor de psihiatrie și științe comportamentale de la Universitatea Stanford. Când l-am întrebat cum aș putea ști dacă intru pe teritoriu periculos, el mi-a descris un sistem de avertizare în trei părți. Primul semn este faptul că, dacă nu poți controla nevoia de a cumpăra, atunci ai o problemă. Un alt semn este comportamentul la cumpărături care determină ceea ce el numește „o serie de consecințe negative serioase" în viața financiară, personală sau profesională a unei persoane. Iar al treilea este conștientizarea faptului shopping-ul te face să te simți mai nasol, în loc de mai bine.

Alți experți prezintă idei similare. Obsesia ar putea fi un semn că relația unei persoane cu îmbrăcămintea se îndreaptă către un teritoriu nesănătos, spune Carolyn Mair, psiholog cognitiv, consultant și fost profesor de psihologie de modă la Universitatea de Arte din Londra. Abraham Rutchick, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din California, Northridge, m-a sfătuit să fiu atent dacă hainele devin singura mea sursă de plăcere, și nu doar o parte din portofoliul diversificat al bucuriilor în viață.

Când am vorbit cu Galinsky, cercetătorul costumat ca proxenet, el a menționat ideea că sentimentul de tulburare trebuie atent monitorizat. De exemplu, dacă mi-aș pierde cămașa favorită și nu aș mai putea să mă dau jos din pat sau să ies din casă zile întregi din cauza asta, atunci e o problemă. „Dacă te simți mai bine când porți cămașa, dar nu ești debilitat când nu o porți, nu cred că este o problemă", spune el.

Yarrow m-a asigurat că un refresh stilului meu de dragul unei dispoziţii mai bune e perfect sănătos. Ceea ce nu este normal [sau] sănătos e să te simți vinovat în legătură cu asta", spune ea. Grija pentru haine este pur și simplu umană.

Dincolo de senzaţia de ușurare, comportamentul meu de shopping, spre deosebire de frecvența cu care cumpăr cărți, rămâne într-o zonă safe, iar discuţiile astea m-au lăsat cu o conștientizare nouă și puternică despre cât de dramatic ne schimbă percepţia îmbrăcămintea. Hainele sunt o modalitate prin care ne exprimăm și comunicăm între noi, o modalitate prin care încercăm să atragem potențiali parteneri amoroşi și să intrăm în rol pentru viața profesională. Îmbrăcămintea are o legătură profundă cu istoria umană. Îmbrăcatul în fiecare dimineață este o negociere psihologică complexă cu noi înșine și cu lumea.

Chiar dacă este puțin probabil să devin dependent de cumpărături, ar putea interesul vestimentar ca formă de bunăstare să mă trimită într-un cerc vicios al materialismului? Nu neapărat.

Discuţiile mele cu experții au declanșat și o constatare liniștitoare că, cel puțin pentru mine, bucuria pe care o sustrag de la îmbrăcăminte nu este direct legată de costul ei. De fapt, purtatul hainelor care sunt prea scumpe sau luxoase mă incomodează și nu e ăsta genul de vibe pe care vreau să-l eman. Uniforma mea tinde să fie compusă din teneși, blugi și o cămașă cu nasturi. Unele dintre cele mai distractive momente pe care le-am avut în timpul renașterii fashion, care se întâmplă să coincidă cu venirea la putere a lui Donald Trump, au fost cumpărarea de tricouri de la diverse organizații de știri, cum ar fi New York Times și Washington Post.

Le-am purtat cu mândrie la sală și în alte locuri publice. Sunt profesor de jurnalism și jurnalist, iar tricourile astea sunt o expresie a unora dintre valorile mele cele mai profunde într-un moment în care erau atacate. Totodată, când port tricoul meu simplu, gri, de 20 de dolari, de la Biblioteca Publică din New York, pe care scrie „Ce citești acum?", simt un val de fericire la fel de mare ca atunci când port cel mai dichisit costum.

Mair îmi spune că asta se datorează faptului că moda este psihologie. „Totul ține de identitatea noastră, de comportamentul nostru", spune ea. „Ne comportăm într-un anumit fel, în funcție de ceea ce purtăm". Haina este a doua noastră piele și ceea ce arătăm lumii. Chiar și atunci când oamenii spun că nu sunt interesați de modă, ceea ce ei cumpără și poartă comunică ceva despre ei, spune ea. Și, într-adevăr, cine ar vrea să renunță la acest tărâm al exprimării şi al comunicării, al performanțelor și al armurilor?

Spre sfârșitul conversației noastre, Galinski mi-a povestit despre unul dintre puloverele vechi „imense’’ al tatălui său, care îi aparține acum. Rareori l-a văzut pe tatăl lui purtându-l, crescând în Carolina de Nord, unde de obicei nu este destul de rece. După ce tatăl său a murit într-un accident de mașină, acum 13 ani, el a moștenit puloverul.

„Îl mai am și acum," spune el, „și de fiecare dată când îl ating, mă face să mă simt atât de bine. Mă face să mă simt mai aproape de tatăl meu.”

Povestea asta mi-a alungat orice urmă de îngrijorare în privinţa emoţiilor pe care le provoacă hainele. Evident că avem păreri foarte puternice despre ceea ce purtăm. După cum îmi reamintește Mair, „dacă te gândești la un corp, ceea ce purtăm este probabil cam optzeci la sută din aspectul nostru". Astfel, cu excepția nudiștilor, atunci când oamenii ne văd în lume, ei percep mai mult hainele. Iar când te uiți în oglindă, în mare parte vezi tot haine.