Nu ştii ce înseamnă depresia, până nu eşti devorat de ea

Mai ţii minte când erai mai tânăr şi spuneai că eşti „deprimat" cu fiecare ocazie? Se relua un episod din Băieţi buni? Deprimat. Nu mai era ketchup în frigider? Deprimat. Pierdeai un meci de fotbal? Doamne fereşte, o să înceteze vreodată chinul ăsta?

Pentru tine, „deprimant" era sinonim cu „de căcat." Când erai mai tânăr, „deprimant" era un termen confuz, fără un înţeles real şi uşor de folosit, pe care îl utilizai pe jumătate în glumă. Chiar şi în prezent multă lume îl foloseşte cu aceeaşi lejeritate. Un câine fără un picior ţi se pare deprimant. Un fel de mâncare vegetariană ţi se pare deprimant. Până şi succesul persoanelor pe care nu le suporţi ţi se pare deprimant. „Băga-mi-aş pula," îţi vine să zici. „Dani s-a angajat la HP? E deprimant."

La fel ca multe alte lucruri, depresia e greu de înţeles, până nu te confrunţi direct cu ea. Nu poţi „înţelege" bucuria şi starea de bine pe care ţi-o oferă ecstasy-ul, până nu-l încerci. Poţi să descrii senzaţia în cuvinte precum „luat" sau „pe film," dar ele nu pot transmite efuziunea, căldura şi apropierea pe care le simţi. După cum vezi, nici eu nu mă descurc foarte bine să-ţi explic.

Depresia e la fel de inexplicabilă, pentru că îţi afectează simţurile foarte grav. Nu se compară cu nimic din ce-ai trăit până atunci şi e destul de greu de crezut că omenirea n-a găsit o cale de a descrie mai bine starea asta de agonie. S-ar putea să foloseşti cuvântul „deprimat" zi de zi, dar habar nu ai de înţelesul lui până când nu se revarsă întunericul asupra ta.

M-am confruntat prima dată cu depresia acum doi ani, la începutul verii. M-am simţit un pic ciudat la muncă în ziua aia, aveam o durere de cap. Sunetul colegilor mei care fredonau un cântec de la radio m-a înfuriat mai mult decât ar fi trebuit. După program, m-am dus la prietena mea acasă, mă simţeam ameţit şi am început să plâng imediat cum am intrat pe uşă. Nu mai plânsesem în halul acela în viaţa mea. Eram copleşit. Plângeam în hohote, iar faţa mea se transformase într-un oval roşu. M-am oprit brusc. „Ce s-a întâmplat?" Niciun răspuns. Habar n-aveam. Am început să plâng din nou.

Am plâns şi în următoarele zile. Când am ajuns acasă, le-am spus părinţilor şi apoi am vomitat în grădină.

Puţin mai târziu a trecut pe la mine un amic ca să se asigure că sunt bine. Mi-a adus un joint ca să mă ajute să mă calmez. Am tras un fum, dar am realizat că asta a fost o mişcare foarte proastă. Mintea mea a început să se învârtă. M-am ridicat şi am început să fac ture de cameră, în timp ce mă ţineam de cap şi plângeam. Amicul meu rămăsese blocat. M-am întins pe pat, cu mânile încă pe cap şi mi-am închis ochii. După ce i-am deschis, am văzut cuierul de pe uşa de la camera mea şi mi-a trecut prin cap să mă spânzur de el.

Uşurinţa cu care gândurile astea ţi se strecoară în minte mi se pare cel mai terifiant aspect al depresiei. În prezent, sinuciderea nu mai e atât de mult un impuls de moment, cât o chestiune planificată. De exemplu, numărul de sinucideri din Marea Britanie a scăzut cu o treime după ce guvernul a decis să schimbe tipul de gaz folosit la cuptoarele domestice cu unul neletal. În majoritatea cazurilor, sinuciderea este premeditată, dar faptul că gândul ăsta există în mintea ta şi îl percepi ca pe o opţiune reală mi se pare una dintre cele mai înfricoşătoare experienţe prin care am trecut. Revin la uşurinţa cu care suntem obişnuiţi să folosim termenii ăştia. S-ar putea să fi auzit pe cineva la muncă care spunea „dacă pierd metroul mă sinucid." Doar atunci când îţi intră în cap enormitatea ideei de sinucidere realizezi că nu se compară cu nimic din lume.

Dacă îmi trece acum prin minte să mă sinucid sunt conştient că nu e decât un gând. Unul care vine şi pleacă. Dar acum doi ani, timp de câteva ore, gândul ăsta mi se părea atât de real încât începusem să nu mai ştiu cine sunt. Când o idee atât de contrară personalităţii pe care ţi-ai construit-o până atunci începe să te macine, te simţi ca şi când te-ai da într-un carusel stricat.

În punctul ăla intrasem în etapa de disociere.

M-am dus la spital. Părinţii mei aflaseră de gândurile mele, iar lucrul ăsta i-a afectat foarte tare. M-am simţit vinovat. De-a lungul următoarelor luni nu am fost în stare să gândesc coerent. Totul era încurcat în mintea mea. Sunam la liniile de ajutor şi plângeam. Plângeam singur în camera mea. Nu le permiteam oamenilor să vină să mă vadă. Prezentam toate simptomele clasice ale depresiei, genul de comportament pe care îl vezi în filme şi în benzi desenate, dar care acum nu mi se mai părea aşa amuzant. Când mă aflam în mijlocul depresiei, aveam impresia că nimic altceva nu mai există, inclusiv propria persoană. Tot ce exista, din punctul meu de vedere, era creierul meu şi norul negru care îl învăluia şi îl fulgera neîncetat.

Depresia mi-a cauzat dificultăţi şi în relaţia cu prietena mea, care a revenit la normal acum, din fericire.

Au trecut aproape doi ani de la episodul ăla şi, deşi am fost în stare să evit depresia până acum, ideea că s-ar putea întoarce mă înfricoşează. Am reuşit să înţeleg depresia şi să mă separ de propriile mele gânduri, după ce am urmat un curs de psihoterapie, cu ajutorul familiei şi prietenilor. Am luat-o logic: dacă depresia era o creaţie a propriei mele minţi, atunci sigur puteam să o controlez şi să o elimin. Mi-a luat ceva timp, dar terapia m-a ajutat să-mi consolidez convingerile. Faptul că cineva cu ani de pregătire academică te ajută să înţelegi cum funcţionează mintea ta este reconfortant. Simţeam că intru din nou într-o pasă pozitivă. Odată ce-am început să mă descurc fără terapie, am ştiut că sunt pe calea cea bună.

Totuşi, depresia nu te părăseşte niciodată. E mereu acolo. Amintirile rămân cu tine. Depresia se aseamănă în multe privinţe cu cancerul: poţi să o depăşeşti, poţi să o învingi, dar există mereu şansa să se întoarcă. Sunt recunoscător că experienţa mea cu depresia a fost scurtă, deşi destul de severă, dar alte persoane nu sunt aşa de norocoase. Moartea lui Robin Williams mi s-a părut atât de dureroasă tocmai pentru că nici după 50 de ani în care s-a confruntat cu depresia, nu a scăpat de ea. De fiecare dată când mă simţeam rău, mă linişteam şi-mi spuneam că totul va fi bine, nu pentru că ştiam că aşa va fi, ci pentru că trebuia să o fac. Trebuie să faci faţă cu orice preţ depresiei, să accepţi că ai o stare proastă, dar să fii convins că poţi să o depăşeşti. În cele din urmă o să treacă.

Când am trecut de starea aceea, am început să fac voluntariat la câteva ONG-uri care se ocupă de problemele persoanelor cu afecţiuni mintale. Am şi donat. Te simţi foarte bine atunci când ajuţi nişte oameni care au o afecţiune pe care nu ştiu cum să o trateze. Nu există pansamente pentru o minte frântă. Există, în schimb, foarte multe tratamente, precum CBT-ul, medicaţia, meditaţia şi orice altceva te ajută să supravieţuieşti. O să te temi de starea de calm de după depresie şi nu o să vrei să o iei de bună, pentru că depresia nu e un lucru pe care să vrei să-l asmuţi împotriva ta. Dar, dacă se întoarce, linişteşte-te cu gândul că mai sunt oameni care ştiu cum e. Indiferent de cât de nasoală e treaba, eşti încă aici şi o să-ţi treacă.

Mă gândesc foarte mult la ce limbaj folosim când vorbim despre bolile mintale. Înainte, „depresie" era doar un cuvânt pentru mine, la fel ca „sandale" sau „matineu." Acum, simt o apăsare în piept de fiecare dată când îl rosteşte cineva şi mă inundă amintirile tristeţii ăleia întunecate pe care am simţit-o vara aia. Cuvintele îşi schimbă mereu înţelesul, dar rareori într-o asemenea manieră personală.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre depresie:
Oamenii de ştiinţă spun că vinul roşu ajută la combaterea depresiei Mi-am tratat depresia cu ketamină Max Payne a fost jocul care mi-a înţeles depresia