De ce ar fi bine pentru viitorul planetei să ne mâncăm fecalele

În ultima vreme, un batalion tot mai mare de deținători ai adevărului insistă că toți ar trebui să mâncăm gândaci.

Evident că multă lume face deja asta și nici măcar nu e ceva nou. Insectele au multe proteine, grăsimi și minerale și emit mult mai puține gaze de seră față de vite sau alte animale. Folosesc puțin teren și apă și produc mai puține deșeuri.

Din aceste motive, eu și foștii mei colegi de la Nordic Food Lab din Copenhaga am investigat în ultimii patru ani potențialul alimentar al insectelor. Am gustat zeci de specii din peste zece țări de pe șase continente: regine de termite din Kenya, larve de gândaci din Uganda și Peru și viespi veninoase gigantice din Japonia. Pot spune cu mâna pe inimă că toate au un foarte mare potențial.

Dar mă întreb de ce nu putem merge mai departe de atât. De ce să ne oprim la insecte? Concluzia mea logică e foarte clară: să creăm un cerc alimentar perfect închis. Să ne mâncăm propriile fecale.

Această propunere modestă nu e atât de deplasată pe cât sună. Așa că permite-mi să zdrobesc din fașă orice dubii. Una dintre cele mai răspândite obiecții se referă la compoziția nutrițională. Cum ar putea fi fecalele suficient de nutritive ca să susțină viața din care au plecat? Cheia e procesarea. Se pare că fecalele sunt o substanță foarte complexă. Pe lângă deșeurile provenite din mâncărurile digerate, fecalele conțin și materiale utile nedigerate sau neabsorbite: proteine, grăsimi, carbohidrați și micronutrienți precum vitaminele sau mineralele și chiar enzime. Conțin fibre, apă și celule moarte din corp – celule roșii și celule din intestin – ca să nu mai vorbim de microorganismele care trăiesc în tractul gastrointestinal.

Josh Evans (mijloc) cu Andreas Johnsen și Roberto Flore de la Nordic Food Lab din Japonia în timpul filmărilor pentru documentarul BUGS.

Materia fecală conține cam jumătate din energia originală conținută de mâncarea ingerată, deci are potențial. Cu ajutorul tehnologiilor de tratare a sistemului de canalizare șide fracționare e posibil, în principiu, să obținem compuși puri și nutritivi care ar putea fi recombinați în noi feluri pentru nutriție. Iar aceste tehnologii vor deveni, cu timpul, tot mai sofisticate.

Un alt argument anti are legătură cu rata de recuperare. Să zicem că materia fecală devine singura noastră sursă de hrană: Chiar dacă presupunem că jumătate din energia alimentelor ingerate nu e absorbită de corp, atunci fiecare ciclu de ingerare va reduce rezervele de hrană derivate din fecale la jumătate – și asta fără să mai luăm în calcul dacă acestea conțin cantitățile necesare de proteine și grăsimi și alte chestii.

Există câteva strategii pentru rezolvarea acestei probleme. Prima și cea mai viabilă soluție implică microbi. După cum am menționat, fecalele noastre sunt bogate în bacterii intestinale și fungi și pe cele mai nutritive dintre acestea le vom putea cultiva în masă. Deci vom putea genera celelalte cincizeci de procente de energie și nutriție tot din fecale.

O altă soluție posibilă implică animalele existente. Cum nu vom mai avea motive să mâncăm toate vacile, le putem lăsa să zburde libere. Eventual le putem recolta fecalele necesare pentru o procesare similară.

Singurele organisme pe care le vom folosi ca să supraviețuim vor fi microbii, care fac parte deja din corpul nostru.

Chiar dacă reciclarea fecalelor e posibilă, principala obiecție în momentul de față e dezgustul. Cine le-ar mânca? Mulți sunt sceptici că am putea convinge întreaga specie umană să-și mănânce propriile excremente, dar cercetările psihologice sugerează că dezgustul oamenilor față de fecale nu e înnăscut ci învățat pe parcurs, deci am putea fi dezvățați de el.

De exemplu, multe animale sunt coprofage, adică își mănâncă fecalele. Elefanții, hipopotamii, urșii koala și urșii panda se nasc cu tracturi digestive sterile, iar puii mănâncă fecalele mamelor ca să-și introducă în intestine microbii potriviți. Și câinii, iepurii și maimuțele își mănâncă fecalele lor și pe ale altor specii (nu se știe de ce, dar fac asta).

Cât despre cultura umană, ne putem schimba și noi rapid percepția față de ceea ce găsim dezgustător. Să luăm drept exemplu ultimele dezbateri despre apa reciclată sau apa provenită din canalizare care a fost filtrată și igienizată. Deși apa reciclată devine mult mai pură decât apa de la robnet, la început mulți oameni refuză s-o bea. Dar această reacție a început să se schimbe. Dacă analizăm istoria procesării mâncării și a marketingului, realizăm că putem convinge oamenii să mănânce anumite alimente prin procesarea lor în diferite forme. De exemplu, oamenii sunt mai dispuși să consume făină din greieri decât greieri întregi.

Pe scurt, ne putem mânca fecalele și ar trebui să facem asta. Auto-coprofagia nu e doar foarte posibilă, ci și cea mai ecologică și etică opțiune pentru civilizația umană pe termen lung. Diversitatea alimentară e foarte ineficientă și cauzează o grămadă de probleme pentru planetă.

Singura noastră opțiune responsabilă e să ne luăm dieta în propriile mâini direct din rect. Ultima dietă modernă nu sunt insectele și nici Soylent, după cum vor să ne facă să credem anumiți tehnocrați obsedați; ingredientele tot provin de undeva și la un moment dat se vor termina.

De ce să fim reformiști când putem fi revoluționari? De ce să așteptăm să ne lovească apocalipsa când ne putem schimba soarta? Nu, prieteni, visul auto-suficienței ne e la îndemână și începe din propriile noastre anusuri.

Traducere: Oana Maria Zaharia