Cât de greu e să fii creativ când iei antidepresive

Mereu am crezut că scriu cel mai bine când sunt deprimată. Mulți scriitori spun același lucru. Nu știu care-i faza cu sentimentele de tristețe, supărare și anxietate, dar chiar funcționează drept combustibil. Nu poți să stai într-o cameră sumbră, să asculți muzică tristă și să scrii poezie când iubești viața. Despre fericire nu-ți vine să-ți pui prea multe întrebări.

Depresia ne obligă să reflectăm asupra fiecărui moment prost și să găsim o explicație. Sau cel puțin un vinovat, de obicei noi înșine.

La patru ani după ce am fost diagnosticată cu depresie clinică, m-am săturat să tot lupt cu ea constant. Până la 22 de ani încercasem deja toate remediile naturale posibile – meditație, yoga, cărți de colorat pentru adulți – rămăsesem fără opțiuni. Aveam nevoie de o salvare. În fiecare zi aveam atacuri de panică ucigătoare.

Așa că am trecut pe pastile. Lexapro. Am luat 20 de miligrame în fiecare zi timp de 11 luni fără să ratez nicio doză. Se pare că Lexapro e și medicamentul preferat al lui Kanye West – îl menționează în piesa „FML", când spune: „N-ai văzut om mai nebun ca negru' ăsta când a uitat să-și ia porția de Lexapro."

Nu am luat în considerare efectele secundare ale antidepresivelor înainte să încep să le iau. M-am gândit că o să fie simplu: iau o pastilă zilnic și mă fac bine. Nu m-am gândit că o să-mi ucidă lucrul la care țin cel mai mult: scrisul.

La început, am crezut doar că obiceiul meu de a procrastina s-a întins un pic mai mult. Dar apoi am observat ceva. Nu mai plângeam. M-am dus la înmormântarea bunicului meu și am fost singura persoană de acolo care n-a plâns. M-a apucat paranoia că o să mă judece lumea că nu sufăr, așa că am fugit la baie și m-am frecat la ochi și mi-am dat cu apă ca să dau impresia că plângeam.

Lexapro m-a transformat într-un zombi: treceam prin viață fără să mai simt nimic. Orice lucru care înainte mă înfuria devenise irelevant. Nu mai sufeream când îl vedeam pe Tom Hanks în Philadelphia. De câte ori puneam mâna pe stilou să scriu, nu ieșea nimic din mine. Nici măcar despre ploaie nu puteam scrie. Dacă ești un scriitor creativ care nu poate descrie ploaia poetic, ai belit-o.

Amorțirea emoțiilor prin Inhibitori Selectivi ai Recaptării Serotoninei (ISRS) îi face pe oameni să se simtă mai puțin deprimați, ceea ce e grozav. Dar în unii oameni, ISRS ucid toate emoțiile, fără discriminare.

E un cerc vicios. Iei ISRS ca să nu mai fii deprimat și funcționează, dar apoi ești deprimat pentru că nu mai poți să simți. Dar nu mai plângeam înainte de culcare și nu mai simțeam anxietate de câte ori intram într-o cameră. Nu asta îmi dorisem? Ar fi trebuit să fiu fericită, dar nu eram.

Mi-aș fi dorit să mă avertizeze cineva înainte să mă apuc să iau antidepresive. Bineînțeles, doctorii îți spun cât de mult ți se va schimba viața după ce începi să iei ISRS. Dar nu mi-au zis cât de mult o să sufăr din cauză că n-o să mai simt nimic. Să-ți pierzi emoțiile e ca și cum ai fi murit.

Creativitatea e subiectivă, așa că e dificil s-o măsori cu acuratețe. Dar am tot căutat pe internet și am descoperit că oamenii de știință au încercat să înțeleagă legătura dintre starea emoțională proastă și creativitate. Iar psihologul și sociologul Modupe Akinola, de la Universitatea Columbia, a descoperit o corelație între cele două.

Akinola a colaborat cu Wendy Berry Mendes de la Universitatea Harvard și i-a rugat pe studenți să-și noteze aspirațiile în carieră. Apoi au primit feedback fie pozitiv, fie zdrobitor. Apoi, studenții au fost rugați să facă un colaj artistic. Participanții care au primit feedback negativ – și s-au simțit nașpa din cauza respingerii sociale – au făcut colaje mult mai creative decât cei neafectați.

Am hotărât să renunț la Lexapro acum șase săptămâni. După ce am cântărit bine avantajele și dezavantajele, am decis că e timpul să renunț. Medicamentele funcționaseră prea bine. Poate că unii oameni preferă să nu simtă nimic, dar eu nu eram făcută pentru o astfel de viață. Îmi era dor să fiu creativă.

În două zile, emoțiile la care tânjeam s-au întors. Dar am trecut printr-o lună îngrozitoare de sevraj. Eram extrem de obosită, corpul îmi era străbătut de impulsuri electrice și aveam stări emoționale total instabile. A fost o provocare pe care n-o regret.

Nu mi-am revenit din depresie și poate că n-o să-mi revin niciodată. Dar simt că sunt într-un loc mult mai bun decât eram acum un an. Am învățat să folosesc toate emoțiile negative pe care le simt în mod creativ. Cred că am învățat că omul și artistul din mine nu sunt două lucruri separate – nu-l poți ignora pe unul de teamă că o să-l pierzi pe celălalt. Trebuie să găsești un echilibru.

Urmărește-o pe Amy pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia