UPDATE: Acum filmul poate fi vizionat și-n Iran, prin intermediul www.gammaglimt.no. Sina a fost contactat de mulți metaliști din Iran care s-au regăsit în povestea lui.

De când cu Facebook-ul, dai peste părerologi la fiecare scroll din mouse. Dacă nu te-ai certat cu cineva-n comentarii până acum, înseamnă că nu știi ce înseamnă internetul. Cu toate astea, pe Facebook un singur lucru pare să fie sfânt orice s-ar întâmpla. Și asta e muzica. Nu cred că am găsit până acum vreun thread de ură la o piesă. Însă am văzut oameni care ar face orice ca să ajungă la festivalul de muzică preferat, chiar dacă asta ar însemna ca-n final să-și pună sănătatea la bătaie. Unii spun că ar extermina pe oricine are o părere diferită despre evenimentul lui de suflet. D-aia am uneori impresia că muzica scoate la iveală adevărata față a unui om.

Mi-e clar că mulți sunt dispuși să sacrifice ceva pentru pasiunea lor, mai ales când mă gândesc că-n studenție cea mai mare parte din banii mei de buzunar am dat-o pe concerte. Însă nu mi-a trecut niciodată prin cap că cineva ar putea să-și riște viața sau să-și vândă sufletul diavolului ca să ajungă la festivalul visurilor sale.

Asta mi-a fost dat să văd, printre altele, în documentarul Blackhearts , creat de Fredrik Horn Akselsen și Christian Falch, despre pasiunea a trei oameni din Iran, Columbia și Grecia pentru același gen muzical, black metal. Materialul, care a avut proiecția la festivalul Dark Bombastic Evening, din cetatea Alba Iulia, pe 19 august 2016, își urmărește separat personajele. Mai întâi, e Sina, un muzician din Iran, care-și riscă viața ca să ajungă la festivalul Inferno din Norvegia. Apoi, e Kaiadas, membru al partidului de extremă dreaptă Zorii Aurii, din Grecia, care intră la închisoare chiar înainte ca trupa lui de black metal să plece în aceeași țară nordică. În final, ar fi Hector, un tată singur din Columbia, care și-a dedicat viața satanismului și care consideră că șansa trupei sale de a ajunge în țara de origine a black metal-ului se datorează ritualurilor cu pentagrame și femei goale.

Pentru că am vrut să aflu mai multe despre cum au fost găsiți oamenii ăștia atât de diferiți și cum e să participi la ritualuri sataniste ca să-ți termini filmul, am luat legătura cu regizorul Christian Falch.

Christian Falch face documentare de vreo 13 ani. Fan black metal e de când se știe, d-aia i-a fost ușor să-și dea seama că fanii muzicii respective și artiștii din zona asta vor prinde la un public general. Cu o condiție: alt unghi de abordare, că documentare s-au mai făcut.

Fenomenul black metal a trecut prin schimbări serioase, de la începutul obscur din anii 1990 când se ardeau biserici, se omorau oameni și se profanau morminte în numele lui, până-n ziua de azi când, de exemplu, solistul trupei Keep of Kalessin, fost-chitarist la Satyrcon, Obsidian C., și-a descoperit pasiunea pentru colindele de Crăciun, după cum spune în film.

Black metal-ul face parte din moștenirea muzicală a Norvegiei și pare să fie acceptat de toată lumea, ca dovadă că se fac tururi pe la bisericile incendiate și există și-un muzeu dedicat genului muzical.

Însă, spre deosebire de Norvegia, unde black metalul e ca „bună ziua", în restul lumii încă se păstrează aura misterioasă a începuturilor și există un soi de respect pentru crezul unor personaje ca Varg Vikernes și Euronymous. Tocmai contrastul ăsta de percepție l-a făcut pe Christian să facă documentarul Blackhearts, pentru care a început filmările în 2012. Ele s-au întins până în vara lui 2015, la care s-au adăugat șase luni de postproducție, cu o implicare materială serioasă dinspre Institutul Norvegian de Film, Consiliul Artistic Norvegian și alte instituții guvernamentale.

Protagoniștii au fost căutați timp de un an, pe internet și printr-o rețea globală de cunoștințe. Important era ca ei să fie din țări și culturi diferite, iar singurul lucru care să-i unească să fie devotamentul pentru black metal-ul norvegian. În cele din urmă lista lui Christian s-a oprit la trei:

„În căutarea de personaje, am luat legătura și cu proprietarul magazinului de muzică Neseblod din Oslo, căruia i-am cerut niște sfaturi. El ne-a zis de tipul ăsta iranian pe nume Sina care a lansat albume black metal pe vinil în Norvegia și Europa de Est. După ceva documentare, am dat de adresa de e-mail a vărului său, care m-a ajutat să-l contactez. Pe internet nu prea se găseau informații despre Sina, așa că l-am convins să-mi spună povestea vieții lui pe mail, înainte să ne întâlnim pe bune în Istanbul, în 2012. Atunci avea 33 de ani și lucra ca webdesigner în Teheran.

În Iran, concertele de black metal sunt interzise, deși se fac uneori pe ascuns. Au fost cazuri în care oamenii au fost arestați și nu se știe ce s-a ales de ei. D-aia când Sina și-a dat seama că-și va lansa noul album la casa de discuri norvegiană Indie Recordings și că va cânta pentru prima dată la Inferno Festival, a fost dat complet peste cap. Deși și-a văzut visurile devenite realitate, a plătit un preț imens. Teama că mama lui poate fi oricând arestată cât timp el e plecat, neliniștea că nu se știe ce i se va întâmpla odată întors în Iran.

Știam că va fi greu, dacă nu imposibil să filmăm în Iran. Însă una dintre angajatele Ambasadei Regale a Norvegiei din Teheran era, culmea, fană black metal, și ne-a ajutat cum a putut, că dacă mergeam de unii singuri, ne-o luam grav.

Însă cea mai grea parte n-a fost asta, ci să-l lăsăm pe Sina la aeroport în Oslo, după concertul de la Inferno Festival. Chiar și el credea că poliția iraniană îl va aștepta la aeroport în Teheran. Era frustrant că nu puteam să fac nimic să-l ajut. A fost un moment în care am realizat că era o problemă de viață și de moarte. M-a uimit devotamentul său pur pentru ceea ce credea și felul în care voia să o scoată la capăt orice ar fi. Sunt onorat că i-am devenit prieten".

„Kaiadas avea 34 de ani când am început filmările, era membru important al partidului neonazist din Grecia, Zorii Aurii, și făcea parte din trupa Naer Mataron, unde manager era chiar soția lui.

În septembrie 2013 am aflat de pe internet că a fost arestat pentru rolul său într-o organizație criminală. Pregătea neonaziștii să-i atace pe imigranți. Nu credeam că asta îmi va afecta în vreun fel filmul, dar am aflat imediat că-n Grecia poți fi ținut în custodie 18 luni fără un verdict și era clar că autoritățile nu voiau să-l lase să iasă mai devreme de vara lui 2015. Culmea e că trupa lui urma să cânte în Norvegia la un festival, așa că ne-am îndreptat atenția asupra celorlalți membri ai trupei Naer Mataron. Am decis să-i urmărim pe ei și pe soția lui Kaiadas în călătoria în Norvegia.

Însă n-am uitat nici de el, Kaiadas. Chiar dacă nu aveam cum să-l filmăm în închisoare, l-am vizitat într-o zi. Cele două imagini care apar în documentar cu el au fost făcute pe ascuns".

„Hector e fantastic! Locuiește cu mama lui, o femeie extrem de credincioasă, și are un băiat, care, când am filmat în 2012, avea 14 ani. Înainte să-l cunosc pe Hector știam deja o groază despre cultura din Columbia, mai ales când vine vorba de religie, pasiune și, desigur, black metal. Când Hector mi-a zis că-i satanist, aveam o imagine clară despre ce însemna asta, însă nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că-și va vinde sufletul Satanei, ca să obțină viza pentru ca trupa sa, Luciferian, să cânte la un festival din Norvegia.

Tot procesul a durat câteva ore și era cald ca naiba, iar fumul mă omora cu zilele. Dar adrenalina faptului că filmam o asemenea scenă m-a făcut să rezist, ba chiar mi-a plăcut cumva. Femeile goale care au participat la ritual nu au fost forțate să participe și nu au fost nici plătite pentru prezența lor. Au făcut-o pentru că au vrut asta. Una și-a dorit atât de tare, încât a mers cu scuterul ei timp de 18 ore numai să fie de față. Femeile trebuiau să atragă forțele demonice cu carnea lor.

Odată ajunși în Norvegia, după turul specific pe la biserici, băieții au urmat instrucțiunile preotului satanist pentru cum să facă ritualul de mulțumire. Provocarea a fost să găsească un loc potrivit pentru asta. N-am intervenit în niciun fel, băieții singuri au venit cu o soluție. Au ajuns într-o magazie din subsolul unui hotel. Era un loc bizar, dar pentru Hector a fost exact ce trebuia".

Mai citește despre metal:

Fotografii cu lumea nebună a muzicii metal underground din Vietnam
Black Sabbath și începuturile heavy metal
One Man Metal