Care-i faza cu rachetele căzute în Polonia și de ce tre’ s-o lași mai moale cu smardoiala NATO

Două rachete au picat marți, 16 noiembrie, în Przewodów, un sat cu puțin peste 400 de locuitori, la șase kilometri de granița cu Ucraina. Doi civili au murit, iar primele declarații oficiale au fost destul de reținute și au făcut mai degrabă apel la o anchetă pentru a afla exact cine a tras, de unde și de ce – detalii importante și în contextul unei smardoieli de cartier, darămite într-un război deschis. 

Chiar președintele Poloniei, Andrzej Duda, a declarat că „nu avem deocamdată dovezi concludente despre cine a lansat această rachetă. A fost cel mai probabil o rachetă de fabricație rusească, dar toate acestea încă sunt investigate”. 

Miercuri după-amiază, atât liderii NATO, cât și politicienii polonezi au anunțat că incidentul a fost „cel mai probabil un accident” provocat de forțele aeriene ucrainene, care răspundeau unui atac rusesc pe teritoriul Ucrainei. Dovezile preliminare arată că nu a fost vorba de un atac rusesc asupra Poloniei, au continuat aceștia.

Însă înainte de aceste clarificări, internetul și analiștii geopolitici cu masterat în Homeland și doctorat în Fauda nu puteau rata ocazia și ne-au explicat, câteva ore, că explozia de marți seară înseamnă activarea Articolului 5 din Tratatul de la baza NATO, care cere tuturor țărilor din Alianță să intervină în cazul unui atac asupra uneia dintre ele. În primă fază, păreau mai deranjați că nu știu cum se pronunță Przewodów decât că anunță izbucnirea celui de-al Treilea Război Mondial. 

Evident că, în contextul războiului din Ucraina, s-a creat panică. Adu-ți aminte cum a fost în România în martie, când un avion de luptă MiG și un elicopter militar s-au prăbușit în interval de 20 de minute. Atunci a durat câteva ore să ne convingem că a fost vorba de o combinație între condițiile meteo nefavorabile și aparatura de zbor învechită și să ne calmăm. În fine, a mai durat câteva luni și vreo două dosare de crimă organizată la DIICOT ca să aflăm că este posibil ca aparatele să se fi prăbușit din cauza combustibilului de proastă calitate. 

În cazul rachetelor de marți seară din Polonia, după convocarea unor Consilii Supreme de Apărare în statele vecine, inclusiv o reuniune de urgență a liderilor aflați la Summitul G-20 din Bali, poziția oficială a fost că rachetele erau de „fabricație rusească”. O nuanță importantă, având în vedere că mai toate armatele din Europa de Est (și nu numai) încă au armament rusesc în arsenaluri.

În partea noastră de lume (și, din nou, nu numai), armamentul rusesc e și cel mai răspândit pe piața neagră pentru că formula aritmetică „țări sărace + lideri corupți = contrabandă și trafic” se aplică și în cazul armelor și rachetelor. Adaugă la asta faptul că e ieftin, vechi și mult. 

O altă reuniune NATO va avea loc joi dimineață la sediul Alianței din Bruxelles, iar Polonia a anunțat deja că va cere activarea Articolului 4 din Tratatul NATO. Acesta prevede că, în cazul în care o țară membră se consideră sub amenințarea directă a unei alte puteri militare, are dreptul să ceară consultări oficiale la nivelul NATO pentru a se stabili dacă amenințarea e reală și să se înceapă dezvoltarea unui plan de contracarare a acestei amenințări. 

Dezbaterea de acum, însă, a sărit direct la Articolul 5 din Tratat. Și distanța dintre cele două este mare cât un război. Dacă primul presupune o anchetă oficială pentru a determina dacă există un pericol, Articolul 5 vizează situația în care s-a stabilit deja că un stat membru a fost atacat. Practic, Articolul 5 spune explicit că toate țările din NATO sunt obligate să intervină atunci când unul dintre membri este atacat. 

Până la terminarea unei anchete care să stabilească limpede ce s-a întâmplat cu rachetele din Polonia, discuțiile despre activarea Articolului 5 nu doar că stârnesc panica, ci alimentează retorica pro-rusă care spune că NATO provoacă Rusia și abia așteaptă un pretext pentru a intra în război. 

Bineînțeles că e important să arăți solidaritate în astfel de situații, dar și mai important este să nu creezi isterie și să treci direct la acțiuni concrete, care să facă lumină cât mai rapid, după care decizi, la nivelul Alianței, ce-i de făcut. Nu e o procedură greoaie, nici birocrație inutilă. Și, în astfel de cazuri, chiar se acționează rapid și eficient la nivelul NATO – se crește temporar nivelul de alertă militară, dar se relaxează restricțiile legate de schimbul de informații. În felul ăsta descurajezi eficient dușmanii, când e frate lângă frate se dă lumea la o parte, știi ce zic. 

Apoi, e păcat să-ți imaginezi că, la cinci minute după activarea Articolului 5 într-un stat membru, SUA trimit pușcașii marini, germanii avioanele de luptă și francezii infanteria instruită în Legiunea Străină. În realitate, toți membrii vestici ai NATO au explicat aliaților est-europeni că fiecare dintre ei trebuie să-și poată asigura singur prima linie de apărare. Asta și pentru a-i impulsiona să crească bugetele armatelor proprii. În martie, președintele Klaus Iohannis a anunțat că și România va ridica finanțarea armatei la 2,5 la sută din Produsul Intern Brut în 2023. 

Într-adevăr, de la izbucnirea războiului din Ucraina, s-a luat decizia de a dezvolta forța de reacție rapidă a NATO, însă și aceea trebuie considerată ca o apărare mai degrabă secundă, care să intervină în situații de urgență și pe termen scurt. Puterea Alianței vine din forța cumulată a tuturor statelor membre. 

Îți dau exemplu armata americană – okay, o fi ea cea mai mare din lume, cu un buget anual de aproape 800 de miliarde de dolari, adică peste valoarea totală a bugetelor cumulate a următoarelor nouă țări din top 10, dar asta nu înseamnă că trebuie să apere toate celelalte 29 de țări din NATO fără ca acestea să investească în propriile capabilități militare. 

Înainte de toate, e clar pentru toată lumea că scutul nu e ceva ca-n Avengers, care se activează sau dezactivează și acoperă la propriu un teritoriu, da? Bun. Scuturile antirachetă sunt, de fapt, tot rachete. Aceste sisteme balistice sol-aer interceptează rachetele deja lansate. În loc ca racheta trimisă spre o țintă fixă să lovească o clădire, stradă, stadion, mall, rafinărie petrolieră, centrală nucleară, aeroport (mă rog, ai prins ideea), ea e interceptată în aer de racheta din scut și nu mai produce victime sau daune, ci explodează acolo și pe sol cad doar resturile din cele două rachete care s-au lovit. 

Însă niciun scut antirachetă nu a avut vreodată rată de interceptare de sută la sută. Cel mai performant sistem se numește Iron Dome și aparține Israelului. E mobil, are o rază de acțiune de maximum 70 de kilometri și stă în apropiere de Fâșia Gaza, spre care doar în ultimii doi ani au fost lansate în jur de 5 500 de rachete. Dar raza de acțiune a Iron Dome variază destul de mult de-a lungul teritoriului pe care-l acoperă și depinde de cât de performante sunt sistemele GPS folosite pentru a identifica, localiza și apoi intercepta rachetele. De aceea, și eficacitatea scutului e estimată între 75 și 90 la sută. 

Deci, din start, n-ar trebui să ne inflamăm prea tare că Polonia, deși are pe teritoriul ei un scut antirachetă, n-a interceptat cele două rachete. 

În prezent, pe flancul estic sunt desfășurate scuturi antirachetă NATO în Polonia și România (la Deveselu), ambele de fabricație americană. Turcia are și ea un sistem antirachetă american, la baza de la Kürecik. Toate acestea sunt coordonate de la baza aeriană Rammstein, din Germania. Adițional, mai multe state membre NATO au sisteme naționale, majoritatea de tip Patriot și SAMP/T. 

„Nici măcar un inch” a devenit un laitmotiv de la izbucnirea războiului și s-a răspândit în ultimele 24 de ore, ca argument al celor care susțin o intervenție directă NATO în Ucraina. Chiar marți seară, președintele Lituaniei a folosit o expresie care face trimitere la ea: „Fiecare inch din teritoriul NATO trebuie apărat”. 

Doar că toți folosesc expresia asta complet invers față de cum ar fi fost ea rostită, de fapt. Susținătorii unei intervenții directe din partea NATO în Ucraina o interpretează drept „nici măcar un inch din teritoriul NATO nu va fi lăsat fără apărare și orice atac generează automat un răspuns la scară internațională, în temeiul Articolului 5 din Tratat”. 

De fapt, aceste cuvinte ar fi fost rostite pentru prima oară – în contextul NATO, că or mai fi fost spuse și în certuri private prin open space-uri din lumea-ntreagă – în februarie 1990, imediat după căderea URSS, de către Secretarul american de Stat de la acea vreme, James Baker. Acesta l-ar fi întrebat pe Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, dacă ar fi dispus să retragă ocupația rusească din Germania de Est și, în schimb, NATO i-ar garanta că nu se va extinde „nici măcar un inch către Est față de poziția sa actuală”. 

Dar, hei, să nu pierdem ocazia de a folosi o replică bună, chiar dacă ea are potențial să alimenteze retorica Moscovei cum că, de fapt, doar se apără de extinderea NATO.