De ce românii iubesc hip hop-ul și nu manelele, deși ambele genuri zic același lucru

De fiecare dată când cineva încearcă să apere manelele, sau mai bine zis să-și apere propria imagine, pentru că manelele nu au nevoie de apărare, o să ajungă inevitabil la două argumente esențiale: ori ești rasist, evident, ori ești ipocrit, pentru că nu-ți plac manelele din cauza versurilor, nu pentru că nu sună bine. Și de la versuri apare comparația cu hip-hop-ul, pentru că într-adevăr sunt niște asemănări. De cele mai multe ori genul ăsta de discuții ajung la amenințări, că așa-i românul. De aceea e important să auzi părerea unui specialist în domeniu. Adrian Schiop, autorul cărții Soldații. Povești din Ferentari și organizatorul unor petreceri cu manele absolut geniale, și-a scos, într-un final, lucrarea de doctorat despre manele. Cartea, care se numește Șmecherie și Lume Rea. Universul social al manelelor, poate fi comandată de pe site-ul editurii Cartier. Printre temele abordate în carte se află și diferența dintre hip-hop și manele. Avem și un fragment în exclusivitate despre treaba asta:

Până prin 2005, nimeni nu a stat să se gândească la similaritățile tematice izbitor de evidente dintre hip-hop și manele, venite din originea lor comună, de muzici ale ghetoului: standardul de cool îl face și-ntr-o parte, și-ntr-alta, șmecherul, băiatul inteligent şi lunecos care învârte afaceri la limita legii; la fel ca în manele, şi în hip-hop protagonistul vrea pizde mişto, maşini tari, practicând același consumism de show off. Tot aşa, e la fel de egolatru, la fel exaltă puterea, la fel crede că cel mai important e să „get rich or die trying", e la fel de machist şi „mafiot" ca eroul manelelor; cât despre spaţiul economic de joc – e
de asemenea gri, ambiguu.

Și totuşi, în pofida similarităților, unul din curente a fost acceptat în circuitul cultural oficial, celălalt – nu. De ce: hip-hopul, ca produs de import occidental, beneficia de o aură cool, pe care manelele, ca fenomen „născut şi crescut" aici, nu o aveau; hip-hopul suna american şi global village, manelele-local şi etno, un fel de folclor dubios pe instrumentaţie electronică demodată; hip-hopul era considerat subversiv și underground, manelele-conformiste şi pop („Romani pop" sunt ele definite în literatura de specialitate); hip-hopul părea rebel şi progresist (vorbea despre droguri, cenzură), manelele-conservatoare (alcool şi familie nu sună tocmai interesant pentru un tânăr destupat); hip-hopul, ca produs de import venit dintr-un spaţiu cu ceva cultură politico-economică şi cu oameni mai conştienţi de propriile drepturi, juca pe mesaj, atitudine şi implicare socială, manelele, care creditau în mod naiv şi cu distorsiuni estice visul american, nu. Eroul din hip-hop este un cool kid, „băieţaşul de cartier", care, în spiritul subculturilor din anii '60, nu se însoară (deși are „femeie"/ relație stabilă) și nu îmbătrânește, protagonistul din manele e un bărbat matur şi însurat, mort după nevasta şi copiii lui, conştient că tinereţea se duce şi „ne aşteaptă o groapă rece"; hip-hopul, în spiritul acelorași subculturi din anii '60, punea în scenă un conflict între generaţii din perspectiva unui cool kid („Că sunt șmecher de bani gata,/ Nu muncesc la fel ca tata" – Paranghelia, „Nu muncesc la fel ca tata"), manelele – nu, întrucât modelul de om e aici adultul cu nevastă și copii; hip-hoperul pozează în marginal şi „dubios", „băiat rău", manelistul – nu, pentru că, fiind adult, ţine la credibilitatea normalităţii şi la faţada ipocrită a onorabilităţii şi, în consecință, vrea să apară ca un român sănătos, parte a plictisitoarei majorităţii.

Consecinţa acestor factori a fost că hip-hopul, care nu reprezenta pe nimeni (decât marginalitatea discutabilă a puştilor şi studenţilor), a trecut bariera oprobriului elitelor, iar manelele, care se bucurau de o reprezentativitate reală, impunându-se rapid ca muzică a celor mai puţin educaţi, nu.

Înainte să fie stigmatizate, întâlnirile dintre hip-hop şi manele au fost fructuoase şi au condus la realizări foarte interesante – cum ar fi colaborările dintre cea mai importantă trupă de etnohip-hop românesc, Gashka, şi Adrian Copilul Minune („Hai, tu, vino la mine", „Regele pleacă") sau Brandy („Țigănie", „Vorbeşte lumea"), precum şi splendida „Vine poliţia" a celor de la Verdikt, fără discuţie, una din cele mai puternice piese ale undergroundului românesc. Însoţită de un fundal ritmic lent şi depresiv, piesa preia tonul de lamentaţie al manelelor „de insecuritate", prin vocea unui manelist care joacă personajul unui bişniţar de valută („Vine poliţia şi-mi ia toată marfa,/Și-mi ia dolarii şi mărcile,/ Ca să-mi facă negre zilele"). Lamentația din refren e contrapusă, în pasajele recitate, unei filozofii eroice şi devoalate despre ce înseamnă puterea banului, într-o lume complet nesigură şi fără solidarităţi („Plăcerea banului îţi fierbe acum în sânge,/ Nu-ţi pasă de nimic, dar pentru bani ai plânge./ Totul e înşelător./ Toţi pe tine./ Nu mai ţine,/ Nu mai suporta./ Toţi vor să te înţepe,/ Dar e clar: oamenii au multe feţe./ Tu, șmenar, ai banu-n buzunar./ Te cunosc, asta eşti: un bişniţar").

Cele două curente, în virtutea afinităţilor tematice, păreau făcute să meargă împreună, condiţiile pentru experimente, fuziuni şi clash-uri păreau îndeplinite: manelele ar fi putut, de exemplu, să vină cu glamul modului de viaţă îndestulat, manelele cu discursul devoalat, „pe faţă", despre ce înseamnă duritatea vieţii în întunecata tranziţie. Nu s-a întâmplat asta.

Hip-hopul „s-a spălat" şi s-a îndepărtat de ritmurile de manele preferate de băieţii din cartiere, devenind muzică de centru, iar în partea cealaltă, hip-hopul din manele a rămas ca element pur decorativ, prin voci ca duetul Play AJ, care îi acompania, prin pasaje recitate, pe solişti, dar fără să aducă un contrapunct real la mesajul glam al manelelor. E o iluzie că manelele ar fi sincere, nu sunt sincere, sunt într-un sens ipocrite, aşa cum e viaţa însăşi; ce se ia drept sinceritate este, de fapt, ingenuitate; nu există în ele intenţia de a ridica vălul despre lucruri şi a le prezenta în lumina lor crudă, nu există acel „tre' să spun" al hip-hopului.

Hip-hopul este într-un sens idealist, romantic, cu pretenția lui la sinceritate totală – în viaţă, oamenii nu au nevoie de sinceritate totală, iar manelele nu fac excepţie de la asta, dând o versiune a lumii care să-i asigure, primordial, coeziunea morală, aparenţa ei necesară de moralitate. Iar aparenţa asta de moralitate afirmă unele lucruri, dar trece sub tăcere altele sau doar le sugerează „obraznic", fără să le devoaleze dedesubturile dubioase: „Multă lume, când mă vede/ Cum fac banii, nu mă crede./ Zice că-i vreo şmecherie/ Sau vreun tun la loterie.// Cum fac banii e secret,/ Poate-i fac pe internet/ Ori îi fac la imprimantă,/ Că-mi vin banii ca pe bandă" (Florin Salam – „Iar am pus-o"). Nu există mitologie a revoltei şi schimbării în manele, ci doar o filozofie a „descurcării" într-o lume care, aşa „rea", ostilă cum e, nu poate fi schimbată, ci doar pusă să lucreze în favoarea ta, dacă eşti „şmecher", inteligent.

Dincolo de excepţia Gashka, încercările ulterioare în zona etnohip-hopului nu s-au bucurat de audienţă, aşa cum s-a văzut din deja citata piesă a celor de la Paranghelia („Nu muncesc la fel ca tata"), care n-a prins la publicul de manele; orchestrația era prea americanizată (cu un negativ de la 50cent), iar la nivel tematic, lucrurile erau spuse prea pe faţă; versuri ca „Trimit fetele afară/ și băieţi la prăduială.// Banii frumoşi se fac cu fete,/ Trimite-le afară fără sentimente.// Banii trec din mână-n mână,/ Iar femeile din pulă-n pulă", treceau mult dincolo de limitele decenţei maneliste. Gashka a respectat pudorile și idiosincraziile genului, intervenind doar la nivel muzical.

Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, pentru că au avut puterea de a rămâne consecvente/de a adânci universul de discurs afirmat la început, la ora actuală, manelele sună mai subversiv decât leşinatul/ intelectualizatul hip-hop românesc al momentului. Ele au un fel de încremenire în universul de libertate individuală extremă şi de insecuritate la fel de mare al atât de anarhistului deceniu nouă, chiar şi acum când cadrul social a început să se schimbe, să se umple cu resurse şi să capete, în fine, atât de doritele contururi occidentale, i.e. „urbane". E drept, în manele nu există protest social şi rebeliune, ca în hip-hop, dar maneliştilor li se rupe de „civilizare" şi alte obsesii locale – ce-i interesează din Occident e că acolo sunt bani, foarte mulţi bani: „Se-ntorc în ţară/ Șmecherii iară./ S-a-ntors în România/ Toată şmecheria,/ Lire sterline/ Și limuzine,/ Uite, uite, valuta/ Trece graniţa,// Asta facem când pe bani ni se pune pata,/ Mergem dincolo şi dăm câte-un tun şi gata" (Florin Minune – „Au pus-o românii").

Fapt cu atât mai valabil cu cât, după deschiderea graniţelor, maneliştii au perceput Occidentul ca o alteritate ostilă, un spaţiu alienant la care nu s-au putut adapta, fără nicio legătură cu paradisul identitar promis: „Am gustat străinătatea./ E mai amară ca moartea./ Să fii pe acolo străin,/ Să n-ai milă nici sprijin" (Robert Calotă – „Afară e viaţa grea"). De ce ai nutri sentimente de afecţiune faţă de matca civilizatoare a Occidentului, de vreme ce nu te simţi bine acolo? La timpul prezent, e mai practic să o vezi ca o vacă de muls. Poate că pe undeva şi noi, ca artişti urbani, la fel o vedem, un fel de „hai să
le facem jocurile corecte politic, ca să ne putem plimba pe bursele şi stipendiile lor prin toată lumea". Diferenţa, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, e că noi ne jenăm s-o recunoaştem – fiindcă nouă, ca tineri cetăţeni ai satului global, trebuie să ne placă între cei din Occident, trebuie să ne simţim ca peştele în apă în valorile lor. Manelele nu, şi de-asta sunt subversive.

După cum observa Bogdan Perdivară, pe albumul Nicio problemă (1999), Paraziţii au un vers care relevă că cele două curente, la începuturi, nu stăteau nicidecum în opoziţie – „băieţii mei ascultă hip-hop şi manea" („Aşa cum vreau"). Dar, după ce Paraziţii au fost adoptați ca trupă „paysană" a elitelor, discursul lor a devenit „civilizator" şi au început să dea în proşti, ţărani şi manele, muzica „celor fără creier". Sunt albume întregi în care se spune un singur lucru, ce proşti sunt proştii, ce ţărani sunt ţăranii etc. – discursul de băieți macho, care spun pe faţă lucruri pe care intelectualii subţiri (obligaţi, în virtutea rolului lor civilizator, să joace după regulile toleranţei occidentale) nu le puteau spune – decât aşa, subtil, în aluzii condescendente şi relaxate (care au făcut şi încă mai fac tonul general al revistei Dilema).

E drept, băieții erau cam „cocalari", dar, în calitatea lor de „cocalari", au înțeles scopul nobil al mesajului civilizator şi, pornind de aici, aveau puterea să-l impună oarecum dinăuntru ca pe un cal troian, i.e. „obraznic" şi cu „coaie". Totul ar fi fost frumos dacă, în calitatea lor de cocalari „nobili", civilizatori, Paraziţii s-ar fi oprit aici – dar băieţii, care aveau o misiune şi un mesaj de transmis, n-au făcut-o şi au ţinut să meargă până la capăt. Prin urmare, ca intelectuali, ne-am râs în barbă când Paraziţii, în calitatea lor de igienizatori ai obscenității spaţiului public, s-au luat de „proşti", am continuat să râdem discret când au dat în cocalarii „răi", ne-am făcut cu ochiul când au făcut praf maneliştii – dar ce ne facem cu ei când încep să râdă de „ciorile" care le cântă? Eee, aici începem să avem o problemă. Cam asta ar fi morala afacerii Paraziţii – tăcerile jenante din sală.

Evoluţia cazului Paraziţii dă naștere la nişte întrebări suplimentare – nu cumva dăm în manelişti fiindcă ştim că nu mai e OK să dăm în „ţigani", pe care, dincolo de romanţe burgheze gen „Șatra" lui Loteanu, nu am făcut efortul să-i înțelegem aici şi acum, adică în (câteva din) ipostazele lor contemporane? Că nu de „cocalari" şi manelişti ne simțim, de fapt, ameninţaţi, ci – în calitate de ţară cu probabil cel mai mare număr de romi din lume – de „ţiganii" zilelor noastre şi de o filozofie de viaţă foarte contemporană, expusă în muzica lor recentă.

Să nu uităm că, în timpul socialismului, romii – spre deosebire de maghiari, saşi etc. – nu au fost recunoscuţi ca etnie în scriptele oficiale şi că, deşi foarte prezenţi, nu au avut dreptul la o identitate „oficială". Poate că de-asta detestăm manelele, fiindcă ne sunt atât de intim diferite în freak-ul lor gipsy pe care nu am încercat, atât în trecut, cât şi în prezent, să-l înțelegem, încât succesul lor uriaș ne-a prins pe nepregătite şi ne-a făcut, cum spune antropologul maghiar Gergo Pulay (via Lucian Boia), să ne simțim ameninţaţi ca „o cetate sub asediu". Însă, judecând după acelaşi succes al genului la majoritarii români, nu mai e deloc clar cât de rome şi de specifice sunt aceste valori recente promovate de manele, valori pe care, „pe la spate, pe la spate", le-au îmbrăţișat cu delicii maxime şi majoritarii - semn că „vinovatele" oglindiri reciproce sunt o realitate incontestabilă, în care, parafrazând o vorbă mult vehiculată în cercurile subţiri, „nu se mai ştie cine-o dă şi cine-o primeşte".