Oamenii străzii din România s-au săturat să fie gluma proastă a celor cu boală pe săraci

Mă bucur să trăiesc în era OUG-urilor în diverse scopuri, unul mai dubios ca altul. Aș vrea să apuc și momentul în care, la presiunea oamenilor, se va găsi un guvern (nu mă interesează ce culoare are) care să dea o Ordonanță de Urgență de tipul: niciun om să nu mai trăiască în stradă.

Desigur, până să trăim utopii d-astea care să aducă și soluții, realitatea din prezent nu-i interesează pe greii noștri din Parlament. Acolo se duc războaie pe grațiere și definirea familiei sau se îngrijesc de programul Prima Casă Regală. Cine să aibă timp de oamenii fără adăpost ai României? Oricum, dacă au supraviețuit gerului din iarnă, acum sigur se descurcă.

Contrar acestui pesimism cronic, mai există oameni capabili să scoată capul din bulele astea toxice. Pe unii dintre ei i-am găsit la Timișoara, acolo unde problema persoanelor fără casă prinde proporții deprimante. Directorul Caritas Timișoara, Herbert Grun, mi-a explicat cât de complexă e situația omului care e angajabil, dar n-are nici măcar buletin. Și cei mai mulți n-au buletine, pentru că n-au domicilii.

Și odată cu gentrificarea tot mai accentuată în orașul în care se construiesc orașe-n oraș, oaze de liniște și shopping, e posibil ca tot mai mulți oameni să ajungă în imposibilitatea de a rămâne în cartier.

Rodica Cojan, directoarea Cantinei de ajutor social, estima că există „2.200 de persoane fără adăpost în Timişoara, copii şi adulţi, în jur de 1 400 sunt persoane peste 18 ani". Și astea sunt doar cifre aproximative. Nimeni nu știe câți oameni trăiesc pe străzi în România.

Dar mă întorc la cei de care am dat eu în Timișoara - organizați sub numele: Dreptul la Oraș. Sunt un grup de oameni care au vrut pur și simplu să facă ceva util pentru societate. Nu-s nici ONG, nici altceva, decât o treabă destul de punk, în sensul civic al cuvântului. Zilele trecute au anunțat public roadele primului lor proiect: revista oamenilor fără adăpost, Strada.

Pe lângă informații, revista publică și primele interviuri cu doi români care trăiesc, de 20 de ani, în stradă: Lucian și Matei.

Andreea Andrei e unul dintre membri echipei DO, dar mai face și alte chestii bune. Am vorbit cu ea despre un proiect prin care acest grup neconvențional de oameni își dorește să atragă atenția autorităților, dar și concetățenilor asupra unei probleme care s-a accentuat în ultimii cinci ani.

VICE: Cine este Dreptul la Oraș?
Andreea Andrei: Suntem pur și simplu niște cetățeni din Timișoara. Grup informal.

De unde ideea cu revista unor oameni ai străzii?
Păi, DO a făcut diverse evenimente în beneficiul lor. I-am cunoscut mai bine, și-atunci am zis hai să facem o gazetă a străzii. Nu am inventat noi conceptul, se face și-n alte țări. Scopul e strict de a oferi o voce oamenilor, că-i un grup destul de ignorat, cu care aproape nimeni nu vrea să aibă de-a face. De-asta am optat pentru două interviuri lungi, în primul număr.

Câte exemplare ați tipărit și din buzunarul cui?
Am reușit să facem o mie de exemplare, din fonduri proprii.

Și cum va ajunge la cetățeni?
O să le dăm lor (oamenilor fără adăpost) o mare parte din exemplare, ca ei să le distribuie prin oraș și să primească o mică donație. Să aibă ceva care să-i reprezinte în mână, când interacționează cu oamenii. Pe lângă asta, vom duce exemplare la Centrul Social, la Primărie, pentru ca informațiile astea să ajungă și la autorități, pentru ca ele să înțeleagă că sunt oameni în orașul ăsta care sunt interesați de problemă, care nu sunt neapărat de acord cu poziția autorităților pe tema asta.

În ce sens?
De multe ori, autoritățile au discursu' ăsta. Că e vina lor, că asistații sociali, că nu fac nimic să iasă din situația în care se află, și-așa mai departe. Noi vrem să arătăm că sunt persoane în niște situații foarte vulnerabile, că e foarte greu să ieși dintr-o situație de genul ăsta și că nu există mecanisme reale de reintegrare.

Înțeleg. Și cu revista asta, care-i obiectivul?
Vrem să schimbăm narativa asupra cauzelor pentru care oamenii ajung în situația asta: cum rămâi fără adăpost și cât de greu e să revii. Există oameni care lucrează, dar care nu-și permit o chirie, ceea ce mi se pare super problematic. Sau sunt oameni care neavând domiciliu, nu pot să aibă buletin. Neavând buletin, nu pot să aibă un loc de muncă. Neavând loc de muncă, nu pot avea domiciliu. E un cerc vicios, și-i foarte ușor să dai vina pe ei.

Cei care nu se întâlnesc cu oamenii ăștia în stradă, din ce locuri pot să-și facă rost de revistă?
Momentan, Mokum Café și constant de La Două Bufnițe și Reciproc. După lansarea oficială la cel din urmă, o să fie și o lansare în stradă, la Timișoara.

Și ce-o să fie la cea oficială, ce-o să fie la cea din stradă?
La cea oficială vor veni cei de la diversele organizații și instituții implicate în problema asta, dar și Matei, unul dintre oamenii intervievați, care apare în revistă. În stradă vrem să strângem cât mai multe persoane fără adăpost care-s doritoare și să mergem cu ele în Complexul Studențesc, unde se vor opri o grămadă de trecători.

Ce ți-a plăcut cel mai mult din cele două interviuri?
Ce mi-a plăcut? Pfoa… Că poveștile lor, cum să zic, spun mai multe decât am putea să spunem noi în șapte texte teoretice. Vocea lor e puternică, realistă și sinceră. Pe lângă asta, din cele scrise de noi încercăm să spunem că nu există suficiente locuințe sociale în Timișoara, și chiar în România, iar problema locuirii ne afectează pe toți cei care plătim o chirie, mai ales în piața asta liberă în care prețurile au luat-o razna.

Care-i trendul în Timișoara, către gentrificare sau…
Clar către gentrificare, iar asta se va accentua în următorii ani. Și-atunci e clar va avea consecințe și în lupta pentru locuințele sociale.

Uite, la Cluj există o asociație a chiriașilor, care vrea să ridice exact problema asta a creșterii prețului chiriilor, iar la București e Frontul comun pentru dreptul la locuire și chiar vineri e o întâlnire între cele două. Noi nu am reușit să ajungem, dar vom intra prin Skype, să le povestim situația de-aici.

Poate ai auzit de conceptul NIMBY, Not In My Back Yard (cetățenii care se opun oricărui proiect de dezvoltare - mai mult sau deloc controversat - în cartierul lor). Ce le-ai spune oamenilor ăstora?
Asta le-aș spune, că chestia asta se poate întâmpla oricui, chiar dacă ai senzația că nu-i așa. Și aș mai încerca să le lărgesc percepția asupra subiectului. Până la urmă, e vorba de solidaritate cu persoanele mai puțin norocoase. Fără dialog, avem tot mai multe rupturi. Societatea românească e tot mai antagonizată, iar politicienii fix pe asta mizează.

Iar pentru noi e foarte important să se înțeleagă că n-o facem pentru finanțări sau pentru imaginea noastră.

A, deci o faceți pentru imaginea lu' Soroș.
Da, aia-i clar.

Revista Strada are lansarea oficială azi, 2 mai, la Reciproc (Timișoara).