Am petrecut opt ore în tramvaiul 41 și am văzut viața din România așa cum am uitat că e

Tramvaiul 41 se poate califica fără griji la cea mai de succes poveste horror din traficul bucureștean contemporan: aproape că nu trece an fără să auzi despre vreun accident sinistru sau vreun cetățean tăiat pe șine, ba chiar de un vatman căruia i se face rău, în timp ce tramvaiul gonește ca o nălucă prin noapte.

41 e, totuși, un loc al poveștilor, acest roman care se scrie singur, pe linia unde oamenii se bat pe ritmuri de manele sau, atunci când Dumnezeul Transportului în Comun decide să le ia mințile, călătorii o iau razna și încep să înjure aiurea-n tramvai.

Am vrut să simt pe pielea mea câte întâmplări încap în acest mijloc de transport în comun, pe parcursul a opt ore de călătorit non-stop. Să zicem că mi-am mutat ziua de muncă în tramvaiul 41. Eu și vatmanul. Echipat corespunzător, mă prezint regulamentar, pe la 11 dimineața, în stația de la piața Crângași, sensul de mers spre Casa Scânteii. Să înceapă experimentul.

Urc, nu lipsit de oareșice teamă, de frică să nu dau peste vreun obsedat sexual sau, cine știe, chiar peste combinația letală „obsedat-bancher-cu-seringă". Dezamăgirea e cruntă. Tramvaiul arată la fel de banal ca orice alt tramvai din țara asta: câțiva tineri rupți de realitate, care ascultă muzică în niște căști înfipte-n urechi, doi arabi cu geci de piele care vociferează în zona burdufului, femei cu sacoșe, mame cu copii în brațe. Cobor la prima și zic să-mi încerc norocul cu următoarea garnitură. Voiam ceva mai juicy, nu mă judeca.

Peste mai puțin de două minute sosește următorul tramvai, chestie care poate intra lejer la veștile pozitive legate de această linie pe care snobii o numesc „metrou ușor": tramvaiul 41 este extrem de rapid - nici măcar metroul (ăla „greu") nu circulă cu așa frecvență. E bine de știut.

Mă așez de-al naibii pe genul ăla de scaun rezervat „pensionarilor, femeilor cu copii în brațe și militarilor în termen" și încep să mă holbez alternativ la peisajele de afară și la oamenii dinăuntru.

După prânz, se încălzește afară, iar tramvaiul se aglomerează în zona Ciurel. Ca din întâmplare, un pensionar alege să se împiedice fix de scaunul pe care stau. Galant, îi ofer locul. Este genul de pensionar-intelectual, cu barbișon, rame fine de ochelari. Poartă o pereche de pantaloni chinos bej asortați cu o pereche de mocasini foarte cool. În mod sigur nu l-ai văzut la mitingurile de la Cotroceni din ianuarie-februarie. În niciun caz cu mocasinii ăia. Pare sincer mirat că „un tânăr din zilele de azi" i-a oferit locul. Îi întorc spatele și mă concentrez la ale mele. Sau ale altora.

Undeva, în stânga mea, un tip îi propune iubitei o cină romantică. „Am niște pilaf a-ntâia", zice el și-nchide telefonul. Fix în spatele meu, o mamă îmbrăcată-n mov din cap până-n picioare își ține din scurt fata (îmbrăcată-n roz din cap până-n picioare), proaspăt ieșită de la școală. Mai încerc un selfie, la grămadă.

Peste câteva minute, simt o mână care ciocăne timid pe spatele meu. E pensionarul-intelectual, care se pregătește să coboare. „Vă mulțumesc foarte mult", începe el, „sunt bolnav de diabet, nici nu știți ce bucurie mi-ați făcut când mi-ați cedat locul". Apoi începe să se scuze că m-a deranjat. Îi spun că nu-i nicio problemă, omul insistă. Începe iar să-mi mulțumească. Din cauza aglomerației, abia pot să mă mișc. Mă simt fixat ca un pilier într-o grămadă ordonată, la rugby. Cu pensionarul pe post de taloner.

După vreo două minute – o mică eternitate într-un tramvai plin ochi - omul coboară, în cele din urmă, pe la Mall Plaza, veșnic recunoscător.

Se face unu jumate. Cap de linie Ghencea. Lângă stație, niște puștani exersează câteva figuri de box. Urc în primul tramvai care pornește spre Casa Scânteii și o iau de la capăt, ca un robot. Simt că încep să alunec ușor pe panta nebuniei.

Depresia de moment e brusc înviorată de niște ritmuri drăcești de manele. Ăsta este highlightul zilei de azi, confirmarea tuturor prejudecăților legate de tramvaiul ăsta nenorocit, îmi spun, plin de speranță. Manelele durează însă doar câteva secunde și sunt brusc înlocuite de niște chiuituri greu de reprodus.

Doi puștani, de vreo 12-13 ani, sunt angajați într-o videoconferință cu iubirea vieții lor – o puștoaică de vârstă similară care dansează LIVE de mama focului. Cei doi dragobeți din tramvai stau chirciți pe scaune și se-mping unul într-altul ca să prindă cele mai favorabile unghiuri.

De acolo, din ecranul telefonului, femeiușca se produce într-un mare fel. Cei doi se hăhăie din ce în ce mai suspect:

Colegul-telefonist mărește cadrul și face prezentările „Uite-l și pe sclavetele meu! Te pupă fratele de la Craiova!". Gagica din telefon chirăie de plăcere. Bossul și sclavetele coboară, într-un final glorios, iar tramvaiul rămâne cu onoarea nepătată.

Până pe la ora două, tramvaiul face un etern du-te-vino, ca un piston obosit pe ruta Ghencea-Casa Presei. Circulă aproape gol, semn că ora prânzului e încă sfântă-n țara asta. Din plictiseală, încep să-mi imaginez tot felul de scenarii legate de oamenii care-mi sunt parteneri vremelnici de călătorie.

Undeva, pe la Uverturii, pe locurile din fața mea se așază un el și o ea, trecuți de vârsta care nu cunoștea nostalgia. El se uită pe geam și, din când în când, mormăie chestii de genul: „Hmmm, aici era o parcare", „hmmm, aici era pe vremuri o frizerie, eheeii…". Ea tace și își face cruce: pe traseu sunt multe biserici, nu glumă. Amândoi coboară la mall, moment în care, un homeless urcă în tramvai și, invevitabil, începe să-mi pută. Că eu sunt alb, spălat, care nu face d-astea.

Mă umplu, însă, de empatie când mă gândesc la versurile lui Gică Petrescu: „du-mă acasă, măi, tramvai". Mă întreb unde-o fi aia pentru omul ăsta.

Tipul cară vreo șase-șapte rânduri de haine sub un parpalac vechi din piele, asemănător celui purtat de Mărgelatu. Se duce în spatele tramvaiului, unde nu mai e nimeni. Între timp, dau de ceva poezie urbană, care-mi redă - oarecum - speranța în umanitate, oricât de cocalară ar fi.

Disperat, cobor să-mi limpezesc gândurile la podul Ciurel.

În stație, dau de-un alt ciudat, cu ochelari și-un pulovăr gri, cu o pată imensă de cafea în mijloc. „M-au picat la examen, la STS", îmi zice el în timp ce ochii săi privesc, hăt, în zare, focalizați undeva, pe la plus infinit.

Sau, cel puțin, asta e impresia de moment când auzi o femeie care zice senin: „Am avut un plămân la servici. I l-am dat Mădălinei". Ciulesc urechea. E o discuție între două prietene, genul de femei care au suferit multe împreună.

Amândouă sunt blonde și se situează în zona aia de vârstă imposibil de ghicit, între 45 și 60 de ani. „Violetele mi-au murit. Și mai trebuie să ai mare grijă când plantezi clopoței" zice una dintre el, moment în care îmi pică fisa. Plămânii din poveste nu sunt organe, ci denumirea populară a unei banale flori de apartament care, în limbaj de specialitate, se cheamă begonia lucernae („Dați-mi și mie, vă rog, trei fire de begonia lucernae!" said no one ever).

Asist la o lecție de horticultură pasională.

„Stai să vezi cum e Coroana lui Isus! Are niște țevi… E mereu înflorită! Te ține și iarna și vara!", spune una dintre femei, moment în care mă apuc să caut înfrigurat pe Google „ce mama naibii e Coroana lui Isus?". Aflu, previzibil, că e vorba de o altă plantă, la mare căutare și ea.

Urmează stația Uverturii și momentul despărțirii: „Pa, Lenuța!", zice prima. „Pa, Alina!".

Dac-ar vorbi scaunele alea de tramvai, ce povești ne-ar mai spune ele.

„De 15 ani mă face bețivă. Cine ești tu, mă, să-mi spui așa ceva? Ești maică-mea, îmi plătești tu întreținerea?". Doamna furioasă își descarcă sufletul la telefon. E genul de femeie aprigă, rockeriță veterană, cu blugi și ciocate maronii.

Rockerița închide telefonul, stă pe gânduri câteva secunde și formează un nou număr. Tonul e complet diferit de data asta: „Locul la ceas l-ai găsit? Bine, Mădă, te pupă mama, să crești mare!". Închide, mai stă câteva secunde pe gânduri și formează un alt număr.

Ghencea, capăt de linie.

Intersecția e umplută de vaierul strident al unei ambulanțe care gonește către cine știe ce urgență.

Eu mă simt deja ca un securist care raportează totul. „Toată viața nu ați știut decât asta să faceți!", îmi răsună-n minte.

Poate ești unul dintre călătorii frecvenți ai tramvaiului 41 și-atunci știi deja mai bine decât mine că ai putea scrie o proză-n versuri cu frânturile de viață auzite aici. Doar că, să mergi opt ore legate cu tramvaiul, s-ar putea să te bage în depresie. Pentru că, atunci când tu ești la muncă sau în mașină, aici urcă și coboară Bucureștiul în toată sinceritatea lui. Și, de multe ori, sinceritatea e urâtă. Sau mai puțin veselă, să zic așa.

Bine, la fel de trist e să vezi că rareori călătorii își validează călătoriile. De fapt, în intervalul 11:00 – 14:00, cam patru călători din zece făceau treaba asta la urcare, pentru ca după ora 18:00, procentul să scadă la 10%. La fel de adevărat că nu am întâlnit niciun controlor, pe toată durata experimentului.

Tramvaiul ăsta e, dacă vrei, o Românie în miniatură.