De ce apare un iPhone într-o pictură celebră din 1937?

Dreapta jos. Tipul așezat. Ține un obiect negru, dreptunghiular, la nivelul ochilor.

Îl vezi?

Nu e clar cine e bărbatul ăsta, dar pare să-și facă un selfie sau să scroleze prin newsfeed. Se uită la dispozitivul dreptunghiular într-un mod foarte familiar, de parcă tocmai ar fi citit o postare nașpa pe Facebook sau un articol despre Trump. Ar putea trece neremarcat dacă el și lumea din jurul lui ar fi existat cândva în ultimul deceniu.

Dar pictura din care face parte, intitulată „Mr. Pynchon and the Settling of Springfield", a fost făcută cu șapte decenii înainte să apară iPhone-ul. Completată în 1937 de pictorul italian semi-abstract Umberto Romano, „Settling" e bazată pe evenimente reale care au avut loc în timpul întâlnirii dintre membrii a două triburi importante din New England, Pocumtuc și Nipmuc, și coloniștii englezi, în satul Agawam care a devenit între timp Massachusetts, în 1630, cu două sute de ani înainte de descoperirea electricității.

După încă niște ani buni – mai exact, 3 aprilie 1973 – s-a inventat și primul telefon celular portabil, cu patru decenii înainte ca Steve Jobs să dezvăluie iPhone-ul, cel mai bine vândut produs din istorie.

Cu alte cuvinte, bărbatul din pictură n-are cum să țină în mână un iPhone.

Și atunci ce e?

E o întrebare care mă face să revin din nou și din nou la această pictură. Bărbatul se găsește în prima dintre cele patru panouri murale care compun reproducerea istoriei Noii Anglii și se află expusă la Muzeul Poștal al Statelor Unite din Massachusetts.

Ca să crească și mai mult intriga, pictura lui Romano e concentrată pe un anumit William Pynchon – cel din centru, îmbrăcat în roz - care a scris The Meritorious Price of Our Redemption, prima carte care a fost interzisă pe teritoriul american, și a fost strămoșul romancierului Thomas Pynchon.

Poate că am citit prea multe despre acesta din urmă, care s-a născut în – ghici! – 1937, același an în care Romano a terminat pictura, și ale cărui scrieri fictive paranoice „nu prezintă tehnologia ca pe un lucru bun", după cum mi-a zis un expert în opera lui Pynchon.

Poate că glumesc prea des cu prietenii mei despre călători intergalactici în timp.

Poate că, deși lucrez pentru o publicație tehnologică, sunt copleșit prea des de tehnologii consumatoriste de bază, cum e și iPhone-ul.

Sau poate are legătură cu tendința mea de a proiecta anxietățile actuale în trecut prin filtrul istoriei genocidelor comise de albi și apoi prezentate subiectiv.

Oricare ar fi situația, pur și simplu nu-mi pot lua ochii de la el. Cu cât mă uit mai mult, cu atât îmi pare că face gestul definitoriu al erei digitale, cu degetul mare pe ecran. Dar cum ar putea, dacă a fost pictat cu multe generații înaintea erei digitale?

Am luat contact cu pictura printr-un scriitor și istoric din New York, Daniel Crown, care a publicat în 2015 un eseu clarificator despre William Pynchon în The Public Review. Eseul lui Crown face o mențiune trecătoare la obiectul ținut în mână de bărbat și notează că acesta seamănă izbitor cu un smartphone.

Romano, care a murit în 1982 la vârsta de 77 de ani, n-a făcut nicio remarcă despre bărbatul respectiv; a dus secretul cu el în mormânt. Mențiunea lui Crown despre bărbatul cu telefon e prima și singura astfel de referință de până acum. Așa că m-am gândit să-l contactez pe el.

Ca să folosesc cei mai binevoitori termeni posibili, Romano avea o estetică abstractă intenționat ambiguă, mi-a zis Crown prin e-mail. Dar s-ar putea și ca bărbatul să se privească pe sine în obiectul pe care îl ține în mână.

„Când Romano a pictat murala, americanii erau obsedați de stereotipul sălbaticului nobil, mi-a zis Crown. Probabil că Romano a încercat să surprindă introducerea modernității într-o comunitate atehnologică, vrăjită instant de obiecte strălucitoare."

Și ce să fie obiectul ăsta strălucitor? El crede că e o oglindă.

Bănuiala îi e alimentată și de faptul că bărbatul stă printre obiecte de ceramică și alte produse pentru comerț. Are sens și faptul că se uită la obiect atât de intrigat, de parcă și-ar vedea fața în el.

Când europenii au introdus oglinzile în comunitățile indigene în anii 1600, multe triburi le-au incorporat în estetica lor, după cum a scris în 2011 experta în artă indigenă Jessica R. Metcalfe pe blogul ei. În postarea respectivă, Metcalfe, originară și ea din Turtle Mountain Chippewa, Dakota de Nord, reflectează despre diferențele de utilizare a oglinzilor la indieni și la coloniștii europeni:

Pentru indieni, oglinzile erau simboluri ale averii și prestigiului. Erau folosite adesea ca decor pe bastoane de dans sau alte obiecte din ritualuri și ceremonii, datorită proprietăților lor de reflectare a luminii, și nu pentru abilitatea lor de a reflecta imagini.

Dar chiar și așa, înseamnă tot că asistăm la un moment în care o tehnologie nouă, cea a oglinzilor, a vrăjit pentru prima oară un individ.

O altă teorie posibilă extinde ideea unei influențe cu potențial corupător. „Dacă nu e vorba de o oglindă, ar putea fi o cărticică religioasă de buzunar", a zis Crown. „Și acestea existau pe atunci și aveau aceeași formă dreptunghiulară."

Dr. Margaret Bruchac, profesoară de antropologie și studii amerindiene la Universitatea din Pennsylvania, mi-a oferit o altă teorie. Ea spune că e posibil ca obiectul să fie o lamă din fier, cu marginea tăioasă ascunsă de palma omului.

„În orice caz, sunt atâtea lucruri greșite la imaginea asta că nici nu știu cu ce să încep", mi-a zis ea. „E evident că artistul nu a văzut multe dintre obiectele pe care le-a ilustrat."

Deși cuțitele și lamele de fier erau produse comerciale populare prin 1600, Bruchac a explicat că o astfel de lamă ar fi trebuit să aibă și o gaură, ca să poată fi legată pe un tomahawk sau coada unui topor. Cutia pe care stă bărbatul, care ea suspectează că ar fi o canoe sau o cutie, „nu seamănă cu niciun alt container din lemn sau cu o altă barcă din vreo națiune." De asemenea, femeia indigenă din stânga jos ar trebui să fie îmbrăcată, iar vestimentația englezească e greșită („ce e cu costumul ăla roz?"), iar în fundal e o vrăjitoare călare pe o mătură.

„Imaginea asta face parte dintr-un stil artistic romanțat care spune multe despre fanteziile americane moderne și ficțiunile americane despre colonizarea indienilor, fără să transmită nicio informație utilă despre nativii americani", a zis Bruchac.

Și totuși, Bruchac recunoaște că obiectul din mâna bărbatului seamănă extrem de mult cu un smartphone și ca poziție, și ca mod în care îi atrage atenția bărbatului.

E o lamă. O carte de rugăciuni. O oglindă. Un iPhone în mâna unui călător în timp.

E ce vrem noi să fie. Dar și ce credem noi că ar trebui să fie.

Chiar dacă e un Android.